Oferim aici traducerea surei al-fâtihah, “cea care deschide”,
adică a celei care constituie introducerea în Coran:
“Laudă lui Dumnezeu, Stăpânul lumilor,
Milostivul, Îndurătorul,
Regele zilei judecăţii,
pe Tine Te adorăm, lângă Tine căutăm ocrotire.
Călăuzeşte-ne pe drumul cel drept,
calea celor asupra cărora reverşi mila Ta,
nu a celor peste care s-a abătut mânia Ta, nici a celor
rătăcitori.”
Diviziunea tripartită este tradiţională: prima parte a
surei, până la cuvintele: “Regele zilei judecăţii”, menţionează principalele
aspecte ale Divinităţii. Ultima parte, începând cu cuvintele “Călăuzeşte-ne pe
drumul cel drept”, enumeră tendinţele fundamentale ale creaturii. Versetul
intermediar exprimă legătura dintre Dumnezeu şi om, care este o relaţie cu două
chipuri, făcută din dependenţă şi participare.
Prin slava (al-hamd) oferită lui Dumnezeu, spiritul se rupe
de tot ceea ce, în lume, nu se reduce strict la limitele lucrurilor şi nu se
epuizează în aparenţa lor de fapte. Orice calitate pozitivă conţine un fond de
realitate inepuizabilă. Orice culoare, de exemplu, este concomitent evidentă şi
insondabilă în unicitatea ei esenţială, care revelează Fiinţa unică, “Stăpânul
lumilor”.
Fiinţa Însăşi se şterge în faţa Infinitului, iar Acesta se
manifestă prin intermediul Fiinţei conform celor două “dimensiuni” descrise mai
sus, prima fiind plenitudinea “statică” a lui ar-Rahmân, şi a doua plenitudinea
“dinamică”, adică salvatoare şi imanentă a lui ar-Rahîm. Pe de altă parte,
Beatitudinea-Îndurare (ar-Rahmah) desfăşoară şi copleşeşte creatura, în vreme
ce Rigoarea (al-Jalâl), care este o expresie a “Maiestăţii” sau transcendenţei
divine, comprimă creatura şi o face neputincioasă.
La nivelul categoriilor existenţei individuale, Rigoarea
este manifestată de timp. Consumând lumea noastră şi fiinţele care se găsesc în
ea, le reaminteşte “datoria” lor faţă de Principiul de existenţă. Totalitatea
timpului, ciclul său complet, este “ziua [de plată a] datoriei” (yawm ad-dîn),
ceea ce înseamnă în egală măsură “ziua religiei”, căci religia este ca
recunoaşterea unei datorii. Aceeaşi expresie semnifică de asemenea “ziua
judecăţii”, care nu este alta decât reinregrarea finală a ciclului temporal în
atemporal. Această reintegrare poate fi concepută la diferite niveluri, după
cum avem în vedere sfârşitul omului, sfârşitul lumii noastre sau cel al
întregului univers manifestat, căci “orice lucru este pieritor, mai puţin Faţa
Sa”, cum spune Coranul.
În atemporal, libertatea acordată fiinţelor individuale se
întoarce la sursa ei divină. În “ziua aceea”, Dumnezeu singur este “Rege
absolut”: esenţa însăşi a “liberului arbitru”, fondul său necondiţionat, se
identifică în momentul acela cu Actul divin. Doar în Dumnezeu coincid libertatea,
actul şi adevărul, şi pentru asta anumiţi sufiţi spun că fiinţele, la judecata
cea din urmă, se vor judeca ele însele întru Dumnezeu, conform de altfel unui
text coranic care spune că membrele omului îl vor acuza pe acesta.
Omul este judecat în funcţie de tendinţa sa esenţială.
Aceasta poate fi conformă atracţiei divine, poate fi opusă acesteia sau
indecisă între cele două direcţii. Acestea sunt căile “celor asupra cărora
reverşi mila Ta”, “celor peste care s-a abătut mânia Ta” şi respectiv “celor
rătăcitori”, adică a celor care se împrăştia în indefinitul existenţei, sau
care se învârt ca să spunem aşa în cerc. Vorbind despre aceste trei tendinţe,
Profetul a desenat o cruce: “calea dreaptă” este verticala ascendentă; “mânia
divină” merge în sens opus; împrăştiarea celor care “rătăcesc” este orizontala.
Aceleaşi tendinţe fundamentale se regăsesc în tot universul; ele constituie
dimensiunile ontologice ale “înălţimii” (at-tûl), ale “adâncimii” (al-‘umq) şi
ale “amplitudinii” (al-‘urd). Hinduismul desemnează aceste trei tendinţe
cosmice (gûnas) sub numele de sattva, rajas şi tamas, sattva exprimând
conformitatea faţă de Principiu, rajas dispersarea centrifugă şi tamas căderea,
nu doar într-un sens dinamic şi ciclic, bineînţeles, ci de asemenea în sens
static şi existenţial.
Se poate spune în egală măsură că nu există, pentru om,
decât o singură tendinţă esenţială, cea care-l aduce aproape de propria sa
Esenţă eternă. Toate celelalte tendinţe nu sunt decât expresia ignoranţei
creaturii, astfel vor fi extirpate, judecate. Cererea ca Dumnezeu să ne conducă
pe calea cea dreaptă nu este deci nimic altceva decât aspiraţia către propria
noastră Esenţă pretemporală. Conform exegezei esoterice, “calea dreaptă”
(aç-çirât al-mustaqîm) este Esenţa unică a fiinţelor, aşă cum o indică acest
verset al surei Hûd: “Nu există fiinţă vie pe care El (Dumnezeu) să n-o ţie de
părul din ceafă; adevărat, Domnul meu este pe calea dreaptă.” Astfel această
rugăciune corespund cererii esenţiale şi fundamentală a oricărei creaturi. Ea
este îndeplinită prin însuşi faptul că e pronunţată.”
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire