02 février 2008

Moise Maimonide, Atributele negative (fragment)

Să ştii că adevăratele atribute ale lui Dumnezeu sunt cele în care atribuirea se face prin intermediul negaţiilor, ceea ce nu necesită nicio exprimare improprie, nici nu dă loc, în niciun fel, atribuirii lui Dumnezeu a unei imperfecţiuni oarecare. Dar atribuirea enunţată afirmativ poartă ideea de asociere şi de imperfecţiune, aşa cum am expus-o.

Trebuie să-ţi explic pentru început în ce fel sunt negaţiile, într-un anume sens, atribute, şi în ce fel se disting ele de atributele afirmative. Apoi îţi voi explica în ce fel noi nu avem chip să-i acordăm lui Dumnezeu un atribut, altfel decât utilizând o negaţie, şi nicidecum altcumva. Spun deci: atributul nu este doar ceea ce particularizează subiectul astfel încât el să nu împartă acest atribut cu altceva, ci atributul este de asemenea uneori un nume predicativ, chiar dacă subiectul l-ar împărtăşi cu alt lucru şi n-ar rezulta de aici vreo particularizare. Dacă, de exemplu, văzând un om de departe, întrebi ce este obiectul văzut, şi ţi se răspune [că este] un animal, acesta este indubitabil un atribut al obiectului văzut. Căci, deşi nu-l distinge suficient de orice alt lucru, rezultă din el o anume particularizare, în sensul în care obiectul văzut este un corp care nu aparţine nici speciei plantelor, nici celei a mineralelor. La fel: dacă, găsindu-se un om în cutare casă, tu ştii că acolo se găseşte un anume corp, fără să ştii ce este, şi că, întrebând ce se găseşte în această casă, cineva îţi răspunde că nu se găseşte nici mineral nici corp vegetal, rezultă [din toate acestea] o anume particularizare, şi ştii că se găseşte acolo un animal, deşi nu ştii ce animal este. Din acest punct de vedere deci atributele negative au ceva în comun cu atributele afirmative, căci produc în mod necesar o anume particularizare, deşi aceasta se limitează la a îndepărta, prin negaţie, tot ceea ce nu credem la început că trebuie negat. Dar iată latura prin care atributele negative se disting de atributele afirmative. Este aceea că atributele afirmative, chiar atunci când nu particularizează [subiectul], indică întotdeauna o parte a lucrului ce se doreşte cunoscută, fie o parte a substanţei sale, fie unul dintre accidente, în vreme ce atributele negative nu ne fac să cunoaştem, în niciun fel, ceea ce este realmente esenţa pe care dorim s-o cunoaştem, excepţie situaţia în care acest lucru se petrece accidental, aşa cum am dat exemple.

După această observaţie preliminară, spun: este un lucru demonstrat că Dumnezeu, Preaînaltul, este fiinţa necesară, în care, aşa cum vom demonstra, nu există compunere [a părţilor]. Nu sesizăm despre El altceva, decât că El este, dar nu cum este. Nu s-ar putea deci admite că El ar avea un atribut afirmativ, căci nu există fiinţă în afara quiddităţii sale, astfel încât atributul să poată indica unul dintre cele două lucruri. Cu atât mai mult quidditatea lui nu poate fi compusă [din părţi diferite], astfel încât atributul să poată indică cele două părţi. Încă şi mai mult, nu pot fi accidente care să fie indicate prin atribut. Nu există deci [pentru Dumnezeu], în niciun fel, un atribut afirmativ.

Atributele negative sunt acelea de care trebuie să servească oricine pentru a-şi îndruma spiritul spre ceea ce trebuie să fie crezut în privinţa lui Dumnezeu, căci nu rezultă din partea lor nicio multiplicitate, şi ele conduc spiritul până în punctul în care este posibil pentru om să-l sesizeze pe Dumnezeu. De vreme ce este demonstrat, de exemplu, că există în mod necesar ceva în afara acestor esenţe percepute prin intermediul simţurilor şi pe care le cunoaştem prin intermediul inteligenţei, noi spunem despre acest ceva că există, ceea ce vrea să spună că non-existenţa sa este inadmisibilă. Înţelegând apoi că această fiinţă nu este asemenea, de exemplu, existenţei elementelor, care sunt corpuri inanimate, spunem că El este viu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu este fără viaţă. Înţelegând apoi că această fiinţă nu este asemenea existenţei cerului, care este un corp [deşi] viu, spunem că El nu este deloc un corp. Înţelegând apoi că această fiinţă nu este asemenea existenţei intelectului, care, deşi nu este un corp, nici fără viaţă, este totuşi produsul unei cauze, spunem că Dumnezeu este etern, ceea ce înseamnă că nu are o cauză care să-L fi făcut să existe. Apoi înţelegem că existenţa acestei fiinţe, care este esenţa Sa, nu-i ajunge deloc astfel încât să existe doar [El însuşi], ci că dimpotrivă, emană din El numeroase existenţe. Şi aceasta, nu la fel cum căldura emană din foc, nici cum lumina provine din soare, ci printr-o acţiune divină care le dă durata şi armonia guvernându-le bine, aşa cum o vom expune. Şi din cauza acestora îi atribuim lui Dumnezeu puterea, ştiinţa şi voinţa, voind să spunem prin aceste atribute că El nu este nici neputincios, nici ignorant, nici zăpăcit, nici neglijent. Dacă spunem că El “nu este neputincios”, aceasta înseamnă că existenţa Lui este suficientă pentru a face să existe lucruri diferite de El. “Ne-ignorant” înseamnă că El percepe, adică trăieşte, căci tot ceea ce percepe are viaţă. Prin “nici zăpăcit nici neglijent”, vrem să spunem că toate aceste fiinţe urmează o anume ordine şi un regim, că nu sunt neglijate şi lăsate pradă hazardului, dar că sunt precum tot ceea ce este condus, cu o intenţie şi o voinţă, prin cel care o vrea. În cele din urmă înţelegem că această fiinţă nu are deloc asemănare. Dacă spunem deci că “El este unic”, aceasta înseamnă “că nu sunt mai mulţi ca El”.

Este deci clar că orice atribut Îi acordăm, sau este un atribut de acţiune, sau trebuie să fie considerat ca negaţia a ceea ce este privativ. Dar aceste negaţii însele, nu trebuie ca cineva să se servească de ele decât pentru a le aplica lui Dumnezeu în modul pe care îl cunoşti. [Vreau să spun] că se neagă uneori despre un lucru ceea ce nu este în condiţia lui să posede, aşa ca atunci când spunem despre perete că nu vede. Tu ştii, o cititorule al acestui tratat! că cerul însuşi – [care totuşi este un corp în mişcare, şi pe care l-am măsurat cu şchioapa şi cu cotul, până când am cuprins cu ştiinţa noastră măsurile unora dintre părţile sale şi ale celor mai multe dintre mişcările sale] -, inteligenţele noastre sunt mult prea slabe pentru a-i înţelege quidditatea, deşi noi ştim că el are în mod necesar materie şi formă, doar că materia sa nu este una ca cea care este în noi. Din această cauză nu putem să-l descriem decât prin cuvinte fără precizie, şi nu printr-o afirmaţie precisă. Într-adevăr, noi spunem că cerul nu este nici uşor, nici greu, că este impasibil, şi că din această cauză nu poate fi impulsionat. Că nu are nici gust, nici miros, şi alte negaţii asemănătoare. Toate acestea din cauza ignoranţei noastre în privinţa materiei sale. Şi ce-ar putea face inteligenţele noastre, dacă încearcă să caute să priceapă pe Cel care este lipsit de materie, care este de o extremă simplitate, fiinţa necesară, care nu are deloc cauză şi care nu este afectat de nimic care să fie adăugat esenţei sale perfecte, a cărei perfecţiune înseamnă [pentru noi] negarea imperfecţiunilor, aşa cum am expus-o? Căci noi nu sesizăm din El altceva decât că El este, că există o fiinţă căreia nu-i seamănă niciuna dintre fiinţele pe care le-a produs, că nu are absolut nimic în comun cu acestea din urmă, că nu este în El nici multiplicitate, nici neputinţa de a produce ceea ce se află în afara Lui, şi că raportul Lui cu lumea este asemeni celui dintre căpitan şi vas. Nu spunem că acesta ar fi adevăratul raport, nici că este justă comparaţia, dar serveşte de îndrumare spiritului [pentru a înţelege] că Dumnezeu guvernează fiinţele, adică le perpetuează şi le menţine în ordine, aşa cum trebuie. Acest subiect va mai fi expus pe larg.

Laudă celui care, atunci când inteligenţele Îi contemplă esenţa, înţelegerea lor se schimbă în incapacitate, şi atunci când ele privesc în ce fel acţiunile Sale rezultă din voinţa Sa, ştiinţa lor se schimbă în ignoranţă şi atunci când limbile vor să-L glorifice prin atribute, orice elocvenţă devine o bâlbâială slabă!


Atributele negative

S-ar putea pune aici întrebarea următoare: Dacă, într-adevăr, nu există mijlocul de a percepe adevărata esenţă a lui Dumnezeu, dacă se poate demonstra imposibilitatea perceperii a altceva decât că El este, şi dacă atributele afirmative sunt cu neputinţă, aşa cum a fost demonstrat, în ce constă superioritatea relativă a celor ce pricep? căci atunci, ceea ce percepea maestrul nostru Moise şi Solomon este acelaşi lucru ca ceea ce percepe fiecare individ dintre cei ce studiază, şi este imposibil să se adauge ceva la aceasta. Şi totuşi este în general admis de către teologi, sau mai degrabă de către filosofi, că există în această privinţă numeroase gradaţii. Să ştii deci că într-adevăr aşa şi este, şi că există foarte mari nuanţe de superioritate între cei care percep. Într-adevăr, pe măsură ce creşte numărul atributelor unui subiect, acesta este mai bine determinat şi se înţelege din ce în ce mai bine adevărata sa natură. Şi la fel, pe măsură ce creşti numărul negaţiilor la adresa lui Dumnezeu, te apropii de percepţie şi eşti mai aproape de El decât cel care nu neagă ceea ce îţi este demonstrat, ţie, că trebuie să fie negat. Din această cauză un astfel de om se oboseşte timp de mulţi ani pentru a înţelege o ştiinţă şi să-i verifice principiile, în scopul de a ajunge la o certitudine, şi apoi toată această ştiinţă nu produce alt rezultat în afara celui [de a ne învăţa] că trebuie să negăm despre Dumnezeu un anume lucru despre care se ştie, prin demonstraţie, că este inadmisibil în raport cu El. În cazul altuia, dintre cei ce sunt slab dotaţi pentru speculaţie, acesta nu este demonstrat, şi este îndoielnic pentru el dacă acest lucru există sau nu există întru Dumnezeu. În cele din urmă altul, dintre cei care sunt complet lipsiţi de clarviziune, afirmă despre El lucrul a cărui negaţie este demonstrată. De exemplu, eu voi demonstra că El nu este deloc un corp. Un altul se va îndoi, şi nu va şti dacă El este un corp sau nu. Iar un altul va decide că El este un corp, şi-L va aborda pe Dumnezeu cu o asemenea credinţă. Cât de mare va fi diferenţa dintre cele trei persoane! primul va fi indubitabil mai aproape de Dumnezeu, al doilea va fi departe, iar al treilea, cel mai departe. La fel, dacă am presupune un al patrulea, pentru care să fi fost demonstrat că pasiunile sunt inadmisibile raportate la Dumnezeu, în timp ce pentru primul, care neagă doar corporeitatea, aceasta să nu fi fost demonstrat, acest al patrulea ar fi în mod neîndoielnic mai aproape de Dumnezeu decât primul, şi aşa mai departe. Aşa încât, dacă s-ar găsi o persoană pentru care ar fi demonstrat că este imposibil [să se admită], în legătură cu Dumnezeu, multe lucruri care, după noi, ar putea exista în El, sau să emane de la El, - şi cu atât mai mult, dacă am ajunge până într-acolo încât să credem acestea necesare, - această persoană ar fi în mod indubitabil mai perfectă decât noi.

Astfel, este clar pentru tine că, de fiecare dată când îţi va fi demonstrat că un anume lucru trebuie să fie negat la Dumnezeu, vei fi prin aceasta mai perfect, şi că de fiecare dată când Îi vei atribui în mod afirmativ un lucru adăugat [esenţei Sale], Îl vei asimila [creaturilor], şi vei fi departe de a cunoaşte Realitatea lui. Aceasta este maniera în care trebuie ca cineva să se apropie de percepţia lui Dumnezeu, prin intermediul examinării şi a studiului, în scopul cunoaşterii falsităţii a tot ceea ce este inadmisibil în legătură cu El, şi nu atribuindu-I în mod afirmativ un lucru adăugat esenţei Sale, sau ca şi cum acest lucru ar fi o perfecţiune raportată la El, pentru că am crede că este una în ceea ce ne priveşte. Căci toate perfecţiunile sunt nişte capacităţi oarecare, şi orice capacitate nu există în orice [fiinţă] dotată cu capacitate. Vei şti deci că, dacă îi atribui în mod afirmativ un lucru diferit [de El], te îndepărtezi de El sub două raporturi: pentru început, pentru că tot ceea ce Îi atribui este o perfecţiune [doar] pentru noi, şi, în al doilea rând, pentru că El nu posedă niciun lucru altul [decât El], şi că dimpotrivă, esenţa Lui însăşi este ceea ce formează perfecţiunile Sale, aşa cum am expus.

Or, fiecare dându-şi seama că, chiar ceea ce avem abilitatea de a percepe [despre Dumnezeu], nu există mijloc de a-L percepe altfel decât prin negaţie, şi negaţia nu ne face să cunoaştem absolut nimic despre realitatea lucrului la care se aplică, toţi, vechi şi noi, au declarat că inteligenţele n-ar putea să-L perceapă pe Dumnezeu, că El singur percepe ceea ce El este, şi că a-L percepe este [a recunoaşte] că toţi sunt neputincioşi să-L perceapă complet. Toţi filosofii spun: suntem năuciţi de frumuseţea Sa şi El ni se sustrage prin forţa însăşi a manifestării Sale, la fel cum soarele se sustrage ochilor, prea slabi pentru a-L percepe. Toţi s-au pus de acord asupra acestui adevăr în [discursuri] care ar fi inutil să le repetăm aici. Dar ceea ce a fost spus cel mai elocvent în această privinţă, sunt aceste cuvinte ale psalmistului: lekha dumiâ tehilâ (Psalmi 65:2), al cărui sens este: “pentru Tine tăcerea este laudă”. Este o expresie foarte elocventă despre acest subiect, căci, orice am spune în scopul de a-L exalta şi glorifica [pe Dumnezeu], vom găsi în cuvintele noastre ceva ofensator la adresa lui Dumnezeu, şi vom vedea în ele o anume imperfecţiune. Este deci mai bine să se păstreze tăcerea şi să nu se treacă dincolo de percepţiile inteligenţei, aşa cum au recomandat-o oamenii perfecţi, spunând: “Spuneţi în inima voastră, pe patul vostru, şi rămâneţi tăcuţi.” (Psalmi 4:5).

Ştii de asemenea un pasaj celebru al doctorilor căruia aş vrea ca toate cuvintele lor să-i semene. Deşi este un fragment cunoscut pe de rost, am să ţi-l citez textual, pentru a-ţi suscita atenţia asupra ideilor pe care le conţine. Iată ce spun ei (Berakhot 33b): “Cineva, venit în prezenţa lui Rabbi ‘Hanînâ, se exprimă astfel [făcându-şi rugăciunea]: O Doamne cel mare, puternic, de temut, magnific, tare, înfricoşător, impozant!... Rabbi îi spuse (întrerupându-l): Ai isprăvit toate laudele pentru Domnul tău? Negreşit, nici măcar pe primele trei [atribute], dacă Moise nu le-ar fi enunţat în Lege şi oamenii marelui Sinod nu le-ar fi cuprins în rugăciuni, noi nu am îndrăzni să le pronunţăm. Şi tu, tu pronunţi un număr atât de mare! Să facem o comparaţie: un rege muritor, de exemplu, care ar poseda milioane de monezi de aur, şi care ar fi lăudat pentru monezi de argint, nu ar fi aceasta o ofensă la adresa lui?

Iată cum se exprima acest om de bine. Remarcă mai întâi cât de profunde erau repulsia şi aversiunea lui pentru acumularea de atribute afirmative, şi mai remarcă faptul că el spune clar că, dacă am fi lăsaţi pradă inteligenţei noastre singure, noi nu am numi niciodată atributele şi nu am pronunţa niciunul. Dar având în vedere că, pornind de la necesitatea de a vorbi oamenilor astfel încât să li se ofere [despre Dumnezeu] o idee oarecare, cei dinainte au fost forţaţi să-L descrie pe Dumnezeu pornind de la [propriile lor] perfecţiuni, am trebui, în cele din urmă, să ne oprim la [cele trei] cuvinte în cauză, şi tot n-ar trebui niciodată să le folosim drept nume ale lui Dumnezeu, afară de situaţia în care le citim în Pentateuh. Dacă totuşi oamenii marelui Sinod, care erau nişte profeţi, au ajuns mai apoi să valideze folosirea lor în rugăciune, ar trebui ca întotdeauna să ne limităm doar la aceste cuvinte. În substanţă deci, el [R. ‘Hanînâ] expune că se întâlnesc două necesităţi pentru ca să le folosim în rugăciune: prima, este că ele se găsesc în Pentateuh; o a doua, este că profeţii le-au cuprins în rugăciune. Fără prima necesitate, nu le-am pronunţa [câtuşi de puţin]. Fără a doua, nu le-am fi luat din locurile [în care se aflau], pentru a ne servi în rugăciune. Iar tu, tu acumulezi atributele?

Îţi este clar de asemenea prin cuvintele [lui R. ‘Hanînâ] că nu ne este permis să folosim în rugăciune, nici să pronunţăm, toate epitetele pe care tu le găseşti atribuite lui Dumnezeu în cărţile profeţilor. Căci el nu spune [doar]: “Dacă Moise nu le-ar fi spus, noi nu am îndrăzni să le pronunţăm”, ci [adaugă ca] o altă condiţie: “şi dacă oamenii marelui Sinod nu ar fi ajuns să le cuprindă în rugăciune”, şi doar în urma acestor lucruri, ne-a fost permis să le folosim în rugăciune. Dar nu cum au făcut aceşti oameni cu adevărat inepţi, care s-au străduit să insiste mult timp [asupra atributelor], în rugăciuni alcătuite de ei şi în oraţii de-ale lor, prin care credeau că se apropie de Dumnezeu, şi în care I-au acordat atribute care, chiar atunci când ar fi date unei fiinţe umane, ar implica o imperfecţiune. Acestea s-au petrecut pentru că, neînţelegând aceste lucruri sublime, prea străine de inteligenţele vulgare, Îl abordau pe Dumnezeu cu limbile lor temerare, se serveau în privinţa Lui de toate atributele şi de toate alocuţiunile pe care credeau că şi le pot permite, şi insistau asupra lor, în scopul de a-L emoţiona, cum îşi imaginau, astfel încât El să fie afectat [de cuvintele lor]. Mai ales atunci când găseau în această privinţă vreun text al unui discurs profetic, credeau că pot să-şi permită să folosească aceiaşi termeni care, oricum, au nevoie să fie interpretaţi la nivel alegoric. Le luau în sensul literal, derivau [alţi termeni], formau ramificaţii şi construcţii pornind de la acele discursuri. Acest tip de inovaţie este frecvent la poeţi şi la oratori, sau la cei care au pretenţia de a face versuri, astfel încât s-au compus discursuri care, parţial, sunt pură ireligie, şi parţial trădează o slăbiciune a spiritului şi o corupţie a imaginaţiei care poate provoca automat râsul unui om, atunci când le ascultă, şi plânsul, atunci când bagă de seamă că un astfel de limbaj a fost folosit în privinţa lui Dumnezeu. Dacă nu mi-ar fi penibil să dărâm piedestalurile autorilor, ţi-aş cita ceva pentru a-ţi atrage atenţia asupra celor lipsite de pioşenie. Dar este vorba despre discursuri al căror viciu este prea evident pentru cel care ştie să înţeleagă, şi tu trebuie să-ţi spui reflectând la ele: dacă este un mare păcat să bârfeşti şi să faci o reputaţie proastă aproapelui, de câte ori mai mult, cu şi mai mare motiv, [este cineva vinovat] de desfrânarea limbii atunci când este vorba despre Dumnezeu, şi de a-I fi conferit atribute Celui ce este deasupra lor? Nu aş numi aceasta un păcat, ci o ofensă, şi o blasfemie comisă necugetat de mulţimea care ascultă şi de către prostul care spune [asemenea cuvinte]. Dar despre cel care înţelege ce este vicios în asemenea discursuri, şi care [în ciuda acestui lucru] le pronunţă, face parte, în opinia mea, dintre cei despre care s-a spus: “şi copiii lui Israel imaginară despre Dumnezeu cuvinte care nu erau potrivite” (II Regi, 17: 9), şi altundeva: “şi pentru a profera despre Dumnezeu eroarea” (Isaia 32: 6). Deci dacă tu eşti dintre cei “care respectă gloria Creatorului lor”, nu trebuie câtuşi de puţin să-ţi pleci urechea la acestea. Şi atunci cum ai îndrăzni tu să le pronunţi, şi cum ai îndrăzni să faci altele asemănătoare? Căci tu ştii cât de mare este păcatul celui “care aruncă cuvinte spre cer” (Succâ 63a). Nu trebuie absolut deloc să foloseşti atribute ale lui Dumnezeu [exprimate] prin afirmaţie, crezând că prin asta Îl glorifici, şi nu trebuie să te abaţi din ceea ce bărbaţii marelui Sinod au cuprins în rugăciuni şi în binecuvântări. Există acolo suficiente pentru necesitate, şi peste suficient, aşa cum a zis-o R. ‘Hanînâ. Pentru ceea ce se găseşte pe deasupra [în materie de atribute divine] în cărţile profeţilor, poate fi citit în treacăt, cu condiţia să se admită, aşa cum am expus, că sunt atributele acţiunii, sau că indică negaţia privativului lor. Şi nici acestea nu trebuie divulgate mulţimii, dimpotrivă, acest gen de studiu aparţine bărbaţilor de elită care nu cred că-L glorifică pe Dumnezeu spunând ceea ce nu este convenabil, ci înţelegând aşa cum trebuie.

Revin acum să-mi termin remarcile la cuvintele lui R. ‘Hanînâ şi sfatul lui înţelept. El nu spune: “Pentru a face o comparaţie, un rege muritor, care ar poseda milioane de monezi de aur, şi care ar fi lăudat pentru o sută de monezi”, căci această comparaţie ar indica faptul că perfecţiunile lui Dumnezeu sunt mai mari decât cele care i se atribuie, dar că ele sunt totuşi de aceeaşi natură, în vreme ce, aşa cum am demonstrat-o, nu este deloc astfel. Ci înţelepciunea acestei comparaţii constă în aceste cuvinte: “... monezi de aur, şi care ar fi lăudat pentru monezi de argint”, ceea ce indică faptul că Dumnezeu nu are nimic care să fie de aceeaşi natură cu perfecţiunile găsite în noi, şi că acestea, dimpotrivă, sunt nişte imperfecţiuni în raport cu El, aşa cum o explică spunând: “Nu ar fi aceasta o ofensă pentru el?”.

Astfel, ţi-am arătat că toate aceste atribute despre care crezi că sunt o perfecţiune, constituie o imperfecţiune în privinţa lui Dumnezeu, dacă sunt de acelaşi fel ca cele pe care noi le posedăm. Deja Solomon ne-a instruit în această privinţă într-un mod suficient, spunând: “Căci Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ; fie ca vorbele tale să nu fie prea numeroase.” (Ecclesiastul 5:1)


Necesitatea atributelor negative

În acest capitol, vreau să dau nişte exemple prin care vei putea concepe mai bine cât de mult este necesar să I se acorde lui Dumnezeu atribute negative, şi prin care la rândul tău vei evita din ce în ce mai mult să admiţi în privinţa Lui atribute afirmative. Presupune că un om ar avea această noţiune că există [ceva ce se numeşte] o navă, fără ca totuşi să ştie dacă lucrul căruia i se aplică acest nume este o substanţă sau un accident. Că mai apoi un alt individ ar fi recunoscut că nu este deloc un accident. Un altul, că nu este nici un animal. Un altul, că nu este nici un vegetal încă legat de pământ. Un altul, că nu este nici un singur corp care să formeze un ansamblu natural. Un altul, că nu este nici o sferă. Un altul, că nu este nici ceva [de formă] conică. Un altul, că nu este nici ceva circular, nici ceva care să aibă laturile plane. Un altul în cele din urmă, că nu este nici un solid plin. Este clar că acesta din urmă va fi ajuns foarte aproape, prin intermediul atributelor negative, la a-şi imagina nava aşa cum este ea, şi că se va găsi, oarecum, la nivelul celui care şi-o imaginează ca un corp din lemn, gol, cu laturile oblice şi compus din numeroase bucăţi din lemn, şi care şi-o reprezintă prin intermediul unor atribute afirmative. Cât îi priveşte pe cei dinainte, pe care i-am pomenit în exemplul nostru, fiecare dintre ei este mai departe de a-şi face o idee despre navă decât cel care-l urmează astfel încât primul, în exemplul nostru, nu ştie despre ea decât numele.

În acest fel atributele negative te apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu şi de perceperea Lui. Dar trebuie să încerci mai ales ca fiecare nouă negaţie pe care o adaugi să fie demonstrată, şi nu trebuie să te mulţumeşti doar s-o pronunţi. Căci, pe măsură ce-ţi va fi evident în urma unei demonstraţii că un lucru despre care se credea că există în Dumnezeu trebuie să fie îndepărtată de la El, te vei fi în mod indubitabil apropiat de el cu un grad în plus. Aceasta este maniera în care unii oameni se găsesc foarte apropiaţi de El, în vreme ce alţii sunt extrem de departe. Dar nu trebuie crezut că este vorba despre o apropiere locală, aşa încât cineva să poată [la nivel material] să se apropie sau să îndepărteze de El, aşa cum cred cei care sunt privaţi de clarviziune. Înţelege bine aceasta, şi te va face fericit. Cunoşti acum drumul pe care trebuie să mergi ca să te apropii de Dumnezeu, şi depinde de voinţa ta de a merge spre El.

Cât priveşte atributele lui Dumnezeu [exprimate] prin afirmaţii, ele cuprind un mare pericol. Căci s-a demonstrat deja că tot ceea ce am putea crede că este o perfecţiune, nu ar fi acelaşi tip de perfecţiune pe care ni l-am imagina, ci ar fi doar numită astfel prin homonimie, aşa cum am expus. Acest lucru te-ar face în mod necesar să ajungi la o idee negativă: căci, spunând că El cunoaşte o ştiinţă unică, că, prin această ştiinţă invariabilă şi nemultiplă, El ştie lucrurile multiple şi variabile care se reînnoiesc fără încetare, fără ca să-I survină o nouă ştiinţă, şi că dintr-o singură ştiinţă invariabilă El ştie lucrul, înainte ca lucrul să se nască, după ce a ajuns la existenţă şi după ce a încetat să existe, tu declari că El ştie dintr-o ştiinţă care nu este ca a noastră. Şi la fel, trebuie să ataşezi existenţei Sale o altă idee decât a noastră. Produci deci în mod necesar negaţii, şi, departe de a ajunge la constatarea unui atribut esenţial, ajungi la [stabilirea] multiplicităţii şi la a admite că Dumnezeu este o esenţă având atribute necunoscute. Căci pe acelea pe care pretinzi să I le acorzi în mod afirmativ, refuzi tu însuţi să le asimilezi atributelor cunoscute la noi [oamenii], şi, în consecinţă, nu sunt de acelaşi fel. Astfel deci, a admite atributele afirmative nu ar conduce, cumva, decât la a spune că Dumnezeu este un subiect afectat de anumite atribute, şi că acest subiect nu este acelaşi lucru ca aceste atribute, astfel încât rezultatul final pe care l-am obţine prin această credinţă n-ar fi altceva decât asociaţionismul. Într-adevăr, orice subiect posedă în mod indubitabil nişte atribute, şi, deşi unul prin existenţă, el este [divizat în] doi prin definiţie, ideea de subiect fiind alta decât aceea de atribut. În câteva capitole ale acestui tratat ţi se va demonstra în mod clar că este imposibilă compunerea în Dumnezeu, dar că El este simplicitatea pură, în ultimul grad.

Nu voi spune, în rest, că cel care îi împrumută lui Dumnezeu nişte atribute afirmative Îl concepe de o manieră imperfectă, sau Îi asociază [alte fiinţe], sau îl percepe altfel decât El este. Dar voi spune mai degrabă că, fără să-şi dea seama, elimină din credinţa lui existenţa lui Dumnezeu. Mă explic: cel care percepe într-un fel imperfect realitatea unui lucru, este cel care percepe o parte şi-i ignoră alta, ca, de exemplu, cel care, în ideea de om, percepe ceea ce ţine de natura animală, fără să înţeleagă ceea ce ţine de raţiune. Or, în fiinţa reală a lui Dumnezeu nu există multiplicitate, aşa încât să se poată înţelege cutare lucru şi să se ignore cutare altul. La fel, cel care asociază unui lucru [un alt lucru], este cel care, reprezentându-şi o anume esenţă conform naturii sale reale, îi atribuie o natură asemănătoare unei alte esenţe. Or, atributele în chestiune, conform opiniei celor care le admit, nu sunt esenţa lui Dumnezeu, ci nişte idei adăugate esenţei. În cele din urmă, cel care percepe un lucru într-un mod contrariu a ceea ce el este, trebuie în mod necesar să perceapă ceva din ceea ce lucrul este realmente. Căci, dacă cineva şi-ar imagina că gustul este o cantitate, nu aş spune că-şi imaginează lucrul contrariu a ceea ce el este, ci aş spune că ignoră până şi existenţa gustului şi că nu ştie la ce anume face referire acest cuvânt. Acestea sunt nişte consideraţii foarte subtile, care trebuie bine înţelese.

Pornind de la această explicaţie vei şti că acela singur îl înţelege pe Dumnezeu în mod imperfect, şi este departe de a-L cunoaşte, care nu recunoaşte non-existenţa [în Dumnezeu] a anumitor lucruri pe care alţii au demonstrat că trebuie să fie negate în legătură cu El. Aşa încât pe măsură ce cineva admite mai puţine negaţii, Îl percepe mai puţin perfect, aşa cum am expus-o la începutul acestui capitol. Cât priveşte acela care Îi acordă lui Dumnezeu un atribut afirmativ, nu ştie [despre El] nimic decât acest simplu nume, dar obiectul căruia, în imaginaţia sa, i se aplică acest nume, este ceva ce nu există. Este mai degrabă o invenţie sau o minciună, şi este ca şi cum ar aplica acest nume unei non-fiinţe, căci nu există în fiinţă nimic asemănător. Este ca şi cum cineva care, auzind cuvântul “elefant” şi ştiind că este un animal, ar dori să-i cunoscă figura şi adevărata natură, şi căruia un altul, păcălit sau păcălitor, i-ar spune: “Este un animal cu un singur picior şi trei aripi, locuind în adâncimile mărilor. Are corpul transparent, şi o faţă largă cu aceeaşi formă şi aceeaşi figură ca şi faţa omenească. Vorbeşte ca un om, şi când zboară în aer, când înoată ca un peşte.” Desigur, nu aş spune că acest om îşi imaginează elefantul contrariu a ceea ce este în realitate, nici că are despre elefant o cunoaştere imperfectă. Dar aş spune că lucrul pe care şi-l imaginează că ar fi astfel este o invenţie şi o minciună, că nu există nimic asemănător, şi că dimpotrivă, este o non-fiinţă căruia i s-a atribuit numele unei fiinţă, asemeni grifonului, centaurului, şi altor figuri imaginare cărora li s-a aplicat numele a ceva real, fie un nume simplu sau un nume compus. Exact acelaşi lucru se petrece şi în situaţia despre care vorbeam: într-adevăr, Dumnezeu – fie El glorificat! – este o fiinţă a cărei existenţă a fost demonstrată ca fiind necesară, şi din existenţa necesară rezultă simplicitatea pură, aşa cum voi demonstra. Dar ca această esenţă simplă, de o existenţă necesară, să aibă nişte atribute şi să fie afectată de alte lucruri, aşa cum s-a pretins, aceasta nu poate câtuşi de puţin să aibă loc, aşa cum s-a demonstrat. Dacă am spune deci că această esenţă, de exemplu, pe care o numim Dumnezeu, este o esenţă cuprinzând idei numeroase care Îi servesc drept atribute, am aplica acest nume unei pure non-fiinţe. Gândeşte-te, în consecinţă, cât este de periculos să i se împrumute lui Dumnezeu nişte atribute afirmative.

Astfel deci, ceea ce trebuie crezut în privinţa atributelor care se întâlnesc în Pentateuh şi în cărţile profeţilor, este că toate au ca scop numai să ne facă să recunoaştem perfecţiunea lui Dumnezeu, sau desemnează acţiuni emanând de la El, aşa cum am expus.

Aucun commentaire: