21 janvier 2008

Moise Maimonide, Atributele divine. Atributele pozitive (fragment)

Există, în fiinţă, multe lucruri clare şi manifeste, dintre care unele sunt noţiuni primare şi lucruri sensibile, iar altele ceva care se apropie de acestea. Atfel încât omul, chiar dacă ar fi lăsat aşa cum este el, n-ar avea nevoie de dovezi pentru aceste lucruri. Aşa sunt, de exemplu, existenţa mişcării, cea a libertăţii de acţiune aparţinând omului, evidenţa naşterii şi a distrugerii, şi proprietăţile naturale ale lucrurilor [proprietăţi] care lovesc simţurile, precum căldura focului şi răceala apei. S-ar putea cita multe lucruri asemănătoare. Dar, atunci când se produseră opinii extraordinare, din partea celor care erau în eroare sau care aveau în asta vreun scop oarecare, şi care, prin aceste opinii, se puneau în opoziţie cu natura fiinţei, negând ceea ce este perceput prin intermediul simţurilor sau vrând să-i facă pe alţii să creadă în existenţa a ceea ce nu există, oamenii de ştiinţă avură nevoie să stabilească existenţa lucrurilor evidente şi non-existenţa lucrurilor de pură supoziţie. Astfel, găsim că Aristotel a stabilit mişcarea, pentru că fusese negată, şi a demonstrat non-existenţa atomilor, pentru că li se afirmase existenţa.

Din aceeaşi categorie este [nevoia] de a îndepărta de Dumnezeu atributele esenţiale, căci este ceva primordial faptul că atributul este altceva decât esenţa subiectului calificat, [atributul] este o anume circumstanţă a esenţei, şi, în consecinţă, un accident. Când atributul este esenţa însăşi a subiectului calificat, el nu este altceva decât o tautologie, ca de exemplu, dacă s-ar spune: “omul este un om”, sau este explicaţia unui nume, ca de exemplu, dacă s-ar spune: “omul este o fiinţă vie” [sau “animal] care raţionează” [căci “fiinţa vie şi care raţionează” exprimă esenţa omului şi realitatea sa, şi nu există aici o a treia idee în afara celei de “fiinţă vie” şi de “care raţionează”, care fac omul, care este calificat prin viaţă şi raţiune, sau, pentru a ne exprima mai bine, acest atribut este explicaţia unui nume şi nu altceva, şi este ca şi cum s-ar spune că lucrul al cărui nume este “om” este cel care este compus din viaţă şi raţiune.]

Este deci clar că atributul este în mod necesar din două lucruri unul: sau este esenţa însăşi a subiectului, astfel încât este explicaţia unui nume, lucru care, văzut sub acest raport, nu-l respingem în privinţa lui Dumnezeu, dar sub un alt raport, aşă cum îl vom expune; fie este altceva decât subiectul, sau mai degrabă adaugă ceva subiectului, lucru care ar sfârşi prin a face din atribut un accident al esenţei. Dar excluzând dintre atributele Creatorului numele de “accident”, nu excludem ideea, căci tot ceea ce se adaugă esenţei îi este accesoriu şi nu este complementul adevăratei sale idei, şi exact acesta este sensul accidentului. Să adăugam la această observaţie faptul că, dacă ar exista numeroase atribute [divine], atunci multe lucruri ar fi eterne. Dar nu există unitate decât cu condiţia de a admite o esenţă unică şi simplă, în care nu există nici compunere, nici multiplicitate de idei, ci, dimpotrivă, o idee unică, care este una indiferent din ce unghi ar fi privită şi din ce punct de vedere ar fi studiată, şi în niciun fel şi pornind de la nicio cauza n-ar putea fi divizată în două idei, şi în care nu există câtuşi de puţin multiplicitate, nici în afara spiritului, nici în spiritul [gânditorului], aşa cum se va demonstra în acest tratat.

Unele persoane au mers până într-acolo încât au spus că atributele lui Dumnezeu nu sunt nici esenţă, nici ceva în afara esenţei. Or, asta e cum spun alţii: “Condiţiile – astfel desemnează ei ideile generale – nu sunt nici existente, nici non-existente.”, şi cum mai spun alţii: “Substanţa simplă [atomul] nu este într-un spaţiu, totuşi ocupă o poziţie limitată.”, şi “Omul nu are acţiune, dar are achiziţie.”. Acestea sunt nişte aserţiuni care se spun singure, care există în cuvinte dar nu în minte, şi care, cu atât mai mult, nu pot avea existenţă în afara minţii. Totuşi, aşa cum ştii şi cum ştiu toţi cei care nu abuzează de ei înşişi, sunt protejate de o supraabundenţă de cuvinte şi de imagini de o falsă strălucire, şi susţinute de declamaţii, de invective şi de numeroase mijloace [retorice] împrumutate atât dialecticii cât şi sofisticii. Dar dacă, după ce cineva le enunţă şi le susţine prin asemenea mijloace, se pune în legătură în forul său interior cu credinţa lui, nu găseşte altceva decât tulburare şi neputină [a minţii], pentru că se străduieşte să dea existenţă a ceva ce nu există şi să creeze un termen median între două opuse între care nu există nimic. Poate exista un termen la jumătatea distanţei între ceea ce există şi ceea ce nu există, sau între identitatea şi non-identitatea a două lucruri? Lucrul care a condus până aici este, aşa cum am zis, faptul că unii s-au abandonat imaginaţiilor şi credinţei că corpurile existente sunt esenţe dintre care fiecare are în mod necesar atribute, şi nu găsim niciodată esenţa unui corp, existând singură şi fără atribute. Persistând deci în această imaginaţie, se credea că Dumnezeu, în egală măsură, este compus din lucruri diverse [adică] din esenţa sa şi din ideile adăugate esenţei. Unii, împingând mai departe antropomorfismul, Îl credeau un corp având atribute, în vreme ce alţii, ridicându-se deasupra acestui nivel infim, au îndepărtat [de Dumnezeu] corpul şi au lăsat să subziste atributele. Faptul care a condus la aceasta este persistarea la nivelul literal al Cărţilor Revelaţiei, aşă cum voi expune în capitolele tratând despre acest subiect.


Cele cinci clase de atribute afirmative

De fiecare dată când un subiect are un atribut afirmativ şi se spune că este ca atare, acest atribut nu poate să nu aparţină uneia dintre cele cinci clase următoare.

I. Prima clasă este cea în care lucrul are ca atribut propria sa definiţie, ca de exemplu, atunci când este desemnat un om [spunându-se] că este un animal care raţionează. Un asemenea atribut indică fiinţa veritabilă a unui lucru, şi am expus deja că este explicaţia unui nume şi nu altceva. Acest tip de atribut trebuie, conform tuturor, să fie îndepărtat de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are cauze anterioare care să-i fi cauzat existenţa, astfel încât să poată servi la definirea Sa. Din această cauză este admis în general de către toţi gânditorii care se exprimă cu precizie că Dumnezeu nu ar putea fi definit.

II. A doua clasă este cea în care lucrul are drept atribut o parte a definiţiei sale, ca de exemplu, atunci când se desemnează omul prin calitatea de animal sau prin raţiune. Aici există ideea de inerenţă, căci, dacă spunem: “orice om este dotat cu raţiune”, asta înseamnă că în tot ceea ce posedă calitatea de om se găseşte raţiune. Acest tip de atribut trebuie, conform tuturor, să fie îndepărtat de Dumnezeu, căci, dacă ar exista o parte a quiddităţii, quidditatea ar fi [ceva] compus.

III. A treia clasă este cea în care lucrul are drept atribut ceva în afara realităţii şi a esenţei sale, astfel încât aceasta nu face parte din ceea ce este desăvârşit şi constituie esenţa, şi, în consecinţă, formează [doar] o calitate. Dar calitatea, ca gen superior, este unul dintre accidente. Deci dacă Dumnezeu ar avea un atribut din această clasă, El ar fi substratul accidentelor, şi acest lucru este suficient pentru a arăta că a spune că El posedă o calitate ar însemna să se îndepărteze de realitatea Sa şi de esenţa Sa. Dar trebuie să ne mirăm că cei care admit atributele îndepărtează totuşi de la Dumnezeu asimilarea [cu creaturile] şi calificarea. Căci, atunci când ei spun că El nu poate fi calificat, asta înseamnă că El nu posedă nicio calitate, şi totuşi, orice atribut care se acordă unei esenţe într-un sens afirmativ şi esenţial fie constituie esenţa, - şi atunci este [esenţa] însăşi, - fie este o calitate a acestei esenţe.

Tipurile de calităţi sunt în număr de patru, aşa cum ştii. Îţi voi da din fiecare dintre aceste genuri un exemplu sub formă de atribut, pentru a-ţi arăta imposibilitatea admiterii pentru Dumnezeu a acestui gen de atribut.

Primul exemplu: atunci când cineva califică un om pornind de la capacităţile sale speculative sau morale, sau de la dispoziţiile pe care le posedă în calitate de fiinţă animată, ca de exemplu, atunci când se spune: cutare, dulgher, sau cast, sau bolnav. Nu există nicio diferenţă [în această privinţă] între denumirea de “dulgher” şi cea de “savant”, sau de “înţelept”, care toate [desemnează] dispoziţii sufleteşti, şi la fel nu este diferenţă între a spune “cast” şi a spune “milostiv”. Căci orice artă, orice ştiinţă şi orice calitate morală permanentă, este o dispoziţie sufletească. Toate acestea sunt clare pentru cel care s-a ocupat câtuşi de puţin cu Logica.

Al doilea exemplu: atunci când lucrul este calificat pornind de la o putere sau o neputinţă naturală a sa, ca de exemplu, atunci când se spune: moale şi dur. Nu există nicio diferenţă între a spune “moale” şi “dur” şi a spune “puternic” şi “slab” – toate acestea desemnează aptitudini naturale.

Al treilea exemplu: atunci când omul este calificat printr-o calitate afectivă sau prin afecţiuni, ca de exemplu, atunci când se spune: cutare este mânios, sau iritat, sau temător, sau plin de compasiune, fără ca totuşi prin aceasta să fie desemnată o calitate morală permanentă. Din aceeaşi categorie face parte calificarea prin culoare, gust, miros, căldură, frig, uscăciune şi umiditate.

Al patrulea exemplu: atunci când un lucru este calificat prin ceea ce este sub raportul cantităţii ca atare, ca de exemplu, atunci când se spune: lung, scurt, curbat, drept şi alte lucruri asemănătoare.

Analizând toate aceste atribute şi altele asemănătoare, le vei găsi inadmisibile în raport cu Dumnezeu, căci El nu are cantitate, pentru a putea avea în El o calitate asemenea celor care există în cantitate ca atare; El nu este nici impresionat nici afectat pasiv, pentru a putea avea în El o calitate afectivă; El nu are aptitudini, pentru a putea avea în El puteri (abilităţi) sau ceva asemenea; în sfârşit Dumnezeu nu are suflet, pentru a putea a avea o dispoziţie şi pentru a exista în El capacităţi, asemeni indulgenţei, pudorii şi altora asemenea, sau ceea ce aparţine fiinţei animate ca atare, de exemplu sănătatea şi boala. Este deci clar că orice atribut care regine genului superior al calităţii nu se poate găsi în Dumnezeu.

Astfel este demonstrat că aceste trei clase de atribute – adică tot ceea ce indică o quidditate, sau o parte a unei quiddităţi, sau o calitate oarecare care se găseşte în quidditate – sunt inadmisibile în privinţa lui Dumnezeu. Căci toate indică o compunere, care, aşa cum vom demonstra, este inadmisibilă în privinţa lui Dumnezeu.

IV. A patra clasă de atribute este cea în care este desemnat lucru prin raportul lui cu alt lucru, punându-l, de exemplu, în raport cu un anume timp, cu un loc, sau cu un alt individ, ca, de exemplu, atunci când Zeid este desemnat [spunându-se] că este tatăl lui cutare, sau asociatul lui cutare, sau locuitor al cutare loc, sau cel care exista în cutare timp. Acest gen de atribute nu implică nici multiplicitate, nici schimbare în esenţa subiectului. Căci Zeid despre care este vorba este [concomitent] asociat lui ‘Amr, tatăl lui Beer, stăpânul lui Khâlid, prietenul [altui] Zeid, locuitor al cutărei case, şi cel care s-a născut în cutare an. Aceste idei de raport nu sunt nici esenţa sa, nici, precum calităţile, ceva în esenţa sa, şi s-ar părea la prima vedere că I s-ar putea împrumuta lui Dumnezeu acest tip de atribute. Totuşi, verificând lucrurile şi examinându-le cu grijă, va fi clar că acest lucru nu se poate. Mai întâi este evident că Dumnezeu nu este în raport cu timpul şi spaţiul, căci timpul este un accident care intră în competenţa mişcării, atunci când, în aceasta, este înfăţişată ideea de anterioritate şi de posterioritate, astfel încât este numărabilă [prin timp] – aşa cum este explicat în locurile consacrate special acestui subiect. Or, mişcarea fiind de competenţa corpului, şi Dumnezeu nefiind deloc un corp, este clar că nu există raport între El şi timp. La fel nu există raport între El şi spaţiu. Dar ceea ce trebuie cercetat şi examinat, este dacă există între Dumnezeu şi una dintre substanţele create de El un anume raport veritabil, astfel încât să-I poată servi de atribut. Că nu poate exista o relaţie [propriu-zisă] între El şi una dintre lucrurile create de El, ţine de domeniul evidenţei. Căci una dintre proprietăţile a două relative este reciprocitatea perfectă. Or Dumnezeu este de o existenţă necesară, şi ceea ce este în afara Lui este de o existenţă posibilă, aşa cum vom arăta şi, în consecinţă, nu poate exista relaţie [între Dumnezeu şi creatură]. Dar că ar exista între ei un raport oarecare, este un lucru care a fost considerat admisibil, deşi nu este aşa. Într-adevăr, nimeni nu şi-ar putea imagina un raport între inteligenţă şi culoare, deşi, în opinia noastră, aceeaşi existenţă le cuprinde pe amândouă. Şi cum deci ar putea cineva să-şi imagineze un raport între două fiinţe dintre care una nu are absolut nimic în comun cu ceea ce este în afara Sa? – căci, după noi, doar prin simplă omonimie se spune “a exista” în acelaşi timp despre Dumnezeu şi ceea ce este în afara Lui. Nu există deci niciun raport în realitate între El şi oricare dintre creaturile sale, căci raportul nu există în mod necesar decât între două lucruri care se găsesc sub o specie apropiată, dar, atunci când ele sunt [doar] sub acelaşi gen, nu există raport între ele. Din această cauză nu se spune: “Acest roşu este mai puternic sau mai slab decât acest verde, sau îi este egal”, deşi ambele sunt sub acelaşi gen, care este cel al culorii. Când cele două lucruri se găsesc sub două genuri, atunci este clar, chiar pentru simplul simţ comun, că nu există raport între ele, chiar dacă ar face parte dintr-un singur gen [superior]. Astfel, de exemplu, nu există raport între o sută de coţi şi căldura piperului, căci unul dintre aceste două lucruri este din genul calităţii, în vreme ce celălalt este din cel al cantităţii. Dar nu există raport nici între ştiinţă şi dulceaţă, nici între indulgenţă şi amărăciune, deşi toate acestea sunt sub genul superior al calităţii. Cum atunci ar putea exista un raport între Dumnezeu şi un lucru dintre creaturile sale, cu marea distanţă din realitatea fiinţei, distanţă [atât de mare] încât nu există una mai evidentă? Dacă ar exista un raport între ei, ar urma de asemenea că accidentul de raport ţine de competenţa lui Dumnezeu. Căci, dacă este adevărat că nu ar fi un accident în esenţa însăşi a lui Dumnezeu, totuşi, până la urmă, ar fi un accident. Nu există deci, în realitate, niciun mijloc de a i se conferi lui Dumnezeu un atribut afirmativ, nici măcar [calificându-L] printr-un raport. Dar aceste atribute [de raport] sunt cele care trebuie să ne arătăm cel mai dispuşi să-l admitem în privinţa lui Dumnezeu, căci ele nu implică deloc multiplicitate în Fiinţa eternă, şi nu implică nici schimbare în esenţa lui Dumnezeu ca urmare a schimbării lucrurilor cu care El este pus în raport.

V. A cincea clasă de atribute afirmative este aceea în care lucrul are ca atribut acţiunea sa. Prin acţiunea sa, nu vreau să spun capacitatea artistică ce se găseşte în ea [ca, de exemplu, atunci când se spune dulgher sau fierar], căci aceasta aparţine speciei calităţii, aşa cum am spus-o. Dar vreau să spun prin aceasta acţiunea (în general) pe care cineva a îndeplinit-o, ca, de exemplu, atunci când se spune: Zeid este cel care a meşterit această poartă, a zidit acest zid şi a ţesut această stofă. Atributele de acest fel sunt departe de esenţa subiectului. Din această cauză este permis să le atribuim lui Dumnezeu, numai să se ştie bine că aceste acţiuni diverse nu emană în mod necesar din condiţii diverse existând în esenţa autorului lor, aşa cum se va expune. Dimpotrivă, acţiunile diverse ale lui Dumnezeu se fac toate prin esenţa Sa însăşi, şi nu prin ceva ce i-ar fi adăugat, aşa cum am mai spus-o.

În rezumat deci, s-a expus în acest capitol că Dumnezeu este unul din toate punctele de vedere, că nu există în El deloc multiplicitate nici ceva care să fie adăugat esenţei, şi că numeroasele atribute de sensuri diferite folosite în cărţile [sacre] pentru a-L desemna pe Dumnezeu indică multiplicitatea acţiunilor Sale, şi nu o multiplicitate în esenţa Sa. Câteva [sunt folosite] pentru a indica perfecţiunea Sa în raport cu ceea ce noi credem că este o perfecţiune, aşa cum am arătat. Cât priveşte dacă este posibil ca esenţa una şi simplă, în care nu există deloc multiplicitate, să îndeplinească acţiuni variate, acest lucru va fi expus prin exemple.


Atributele date de către profeţi

Oamenii au ajuns la convingerea că Dumnezeu are atribute aproape în acelaşi fel în care au ajuns la credinţa în corporeitatea [lui Dumnezeu]. Într-adevăr, cel care crede în corporeitate nu a ajuns deloc la aceasta printr-o speculaţie intelectuală, ci urmând sensul literal al textelor Scripturilor. Şi acelaşi lucru se petrece în privinţa atributelor: găsind că scrierile profeţilor şi cele ale Pentateuhului Îi împrumutau lui Dumnezeu atribute, unii au luat aceasta la nivel literal, şi au crezut că El avea atribute. L-au ridicat deasupra corporeităţii, ca să spunem aşa, fără să-L ridice deasupra circumstanţelor corporeităţiim care sunt accidentele, vreau să spun, dispoziţiile sufletului, care toate sunt nişte calităţi. În orice atribut care, în opinia celui care crede în atribute, este esenţial în Dumnezeu, vei găsi ideea de calitate, deşi ei [profeţii] nu se exprimă cu claritate în această privinţă, asimilând [atributele lui Dumnezeu] cu ceea ce le este familiar din condiţiile oricărui corp dotat cu un suflet vital. Şi despre toate acestea a fost spus: “Scriptura a fost scrisă după limbajul oamenilor.”

Scopul tuturor [atributelor lui Dumnezeu] nu este altul decât de a I se atribui perfecţiunea [în general], şi nu lucrul însuşi care este o perfecţiune pentru ceea ce, dintre creaturi, este dotat cu un suflet. Cele mai multe sunt nişte atribute [venind] din acţiunile Sale diverse, căci diversitatea acţiunilor nu presupune existenţa unor idei diverse în agent. Am să-ţi dau în această privinţă un exemplu luat între lucrurile care există în proximitatea noastră, [pentru a-ţi arăta] că, agentul fiind unul, rezultă din el totuşi acţiuni diverse, în chiar situaţia în care nu ar exista voinţă, şi, cu atât mai mult, când acţionează cu voinţă. Astfel, de exemplu, focul lichefiază anumite lucruri, coagulează anumite altele, coace, arde, albeşte şi înegreşte. Şi, dacă cineva i-ar da focului atributele de înălbitori, de cocător, de coagulant şi de lichefiant, toate acestea ar fi adevărate. Or, cel care nu cunoaşte natura focului crede că există în el şase virtuţi diferite: o virtute prin care înegreşte, o alta prin care albeşte, o a treia prin care coace, o a patra prin care arde, şi o a şasea prin care coagulează, deşi toate aceste acţiuni sunt opuse unele altelor. Dar cel care cunoaşte natura focului ştie bine că printr-o singură calitate acţionândă produce el toate aceste acţiuni, şi anume prin căldură. Or, dacă aceasta are loc în ceea ce acţionează în virtutea naturii, [trebuie să fie acelaşi lucru] cu atât mai mult, în privinţa a ceea ce acţionează cu voinţă, şi, încă şi mai mult, în privinţa lui Dumnezeu, care este deasupra oricărei descrieri. Şi, atunci când noi percepem în El raporturi de sensuri diverse, pentru că, în noi, ideea de ştiinţă este o alta decât cea de putere, şi cea de putere o alta decât cea de voinţă, cum am putea noi concluziona de aici că există în El lucruri diverse care-I sunt esenţiale, astfel încât ar exista în El ceva prin care ştie, ceva prin care doreşte, şi ceva prin care poate? Totuşi, acesta este sensul atributelor care sunt proclamate. Unii îl pronunţă în mod clar, enumerând lucrurile adăugate esenţei. Alţii, fără să-l pronunţe răspicat, profesează evident aceeaşi opinie, deşi nu exprimă în această privinţă cu cuvinte inteligibile, zicând, de exemplu, [că Dumnezeu este] “puternic prin esenţa Lui”, “ştiind prin esenţa Lui”, “trăind prin esenţa Lui”, “voind prin esenţa Lui”.

Voi mai cita ca exemplu facultatea raţională care există în om. Căci, prin această facultate care este una, fără multiplicitate, omul îmbrăţişează ştiinţele şi artele, şi prin ea în acelaşi timp coase, dulghereşte, ţese, construieşte, ştie geometria şi guvernează Statul. Iată deci nişte acţiuni diverse rezultând dintr-o singură facultate simplă, în care nu există multiplicitate. Şi sunt acţiuni foarte variate, căci există un număr infinit al acestor arte pe care le produce facultatea raţională. Deci nu este inadmisibil, în privinţa lui Dumnezeu, ca acţiunile diferite [care I se atribuie] să emane dintr-o singură esenţă simplă, în care să nu fie nici multiplicitate, nici absolut nimic accesoriu, astfel încât orice atribut care este găsit în cărţile divine să-I desemneze acţiunea, şi nu esenţa, sau să indice o perfecţiune absolută, [şi nu urmează] câtuşi de puţin că ar exista o esenţă compusă din lucruri diverse – [căci nu ajunge să nu se vorbească răspicat despre compunere, pentru ca esenţa dotată cu atribute să nu implice ideea].

Dar rămâne aici ceva obscur care a prilejuit eroarea, şi pe care ţi-l voi expune, şi anume este faptul că cei care admit atributele nu le admit din cauza multiplicităţii acţiunilor. Desigur, spun ei, o singură esenţă poate produce acţiuni diverse, dar atributele esenţiale ale lui Dumnezeu nu sunt dintre [cele care vin din] acţiunile Sale, căci nu s-ar putea imagina că Dumnezeu s-ar fi creat El Însuşi. Ei au opinii diverse mai apoi asupra atributelor pe care le numesc esenţiale, vreau să spun, în privinţa numărului lor, urmărind fiecare oarece text al Scripturii. Dar vreau să supun atenţiei [doar] pe cele pe care toţi le admit de comun acord, pretinzând că sunt date de raţiune, fără să aibă nevoie să se sprijine pe cuvântul unui profet. Este vorba despre patru atribute, şi anume: viu, puternic, cunoscător, voitor. Acestea sunt, spun ei, nişte idei diferite unele de altele, şi nişte perfecţiuni dintre care niciuna nu ar putea să-I lipsească lui Dumnezeu, şi care nu ar putea să fie numărată printre acţiunile Sale. Iată rezumatul opiniei lor.

Dar, tu o ştii bine, în Dumnezeu, a şti este acelaşi lucru cu a trăi. Căci tot ceea ce se percepe pe sine este dotat cu viaţă şi cu ştiinţă, [luate aici] într-unul şi acelaşi sens. Esenţa care percepe este în mod indubitabil aceea însăşi care este percepută. Căci, în opinia noastră, El nu este compus din două lucruri, adică dintr-un lucru care percepe şi dintr-un altul care nu percepe, ca omul, care este compus dintr-un suflet care percepe şi dintr-un corp care nu percepe. Dacă deci prin ştiinţă se înţelege perceperea de sine însuşi, viaţa şi ştiinţa [în Dumnezeu] sunt un singur şi acelaşi lucru. Dar aceia [care profesează atributele] nu au în vedere acest sens [al ştiinţei divine]. Dimpotrivă, ei au în vedere perceperea [lui Dumnezeu] având ca obiect creaturile Sale. La fel, puterea şi voinţa nu există nici una nici cealaltă în creator în raport cu esenţa Sa. Căci El nu exercită puterea asupra Lui Însuşi, şi nu I s-ar putea atribui o voinţă având ca obiect El Însuşi, lucru pe care nimeni nu ar putea să şi-l imagineze. Aceste atribute, dimpotrivă, ei nu le-au admis decât cu privire la raporturi diverse existând între Dumnezeu şi creaturile Sale, cu alte cuvinte că El are puterea de a crea ceea ce El creează, voinţa de a face să existe ceea ce este, aşa cum El l-a produs, şi ştiinţa a ceea ce El a produs. Este deci clar că aceste atribute sunt şi ele [date lui Dumnezeu], nu în privinţa esenţei Sale, ci în privinţa lucrurilor create. Din această cauză iată ce spunem noi, cei care profesăm realmente unitatea: la fel cum nu admitem că ar exista în esenţa Sa ceva accesoriu prin care să fi creat cerurile, ceva prin care să fi creat elementele, şi, în al treilea rând, ceva prin care să fi creat Inteligenţele, la fel nu admitem că ar exista în El ceva accesoriu prin care să poată, ceva prin care să voiască, şi, în al treilea rând, ceva prin care să aibă ştiinţă despre lucrurile create de El. Dimpotrivă, esenţa Lui este una şi simplă, şi nu există în ea nimic accesoriu în niciun fel. Această esenţă este cea care a creat tot ceea ce a creat, şi care cunoaşte [lucrurile], fără ca să fie prin nimic adăugat. Şi prea puţin contează că aceste atribute diverse ţin de acţiuni sau de raporturile diverse existând între El şi lucrurile făcute [de El], fără să vorbim despre ceea ce am expus în privinţa adevăratului sens al raportului, căci acesta nu a fost admis decât din eroare.

Iată ce trebuie crezut despre atributele menţionate în cărţile profeţilor. Sau, se va admite despre unele dintre ele că sunt atribute care servesc la indicarea unei perfecţiuni, prin asimilare cu perfecţiunile noastre, aşa cum sunt înţelese în cazul nostru, precum vom expune.


“Atributele” biblice sunt nişte alegorii

Să ştii că prinţul savanţilor, maestrul nostru Moise (pacea fie cu el!), Îi adresă [lui Dumnezeu] două rugăciuni, şi obţinu un răspuns la aceste două rugăciuni. Printr-una, îi ceru lui Dumnezeu să-l facă să cunoască adevărata Sa esenţă. Prin cealaltă, să-l facă să-I cunoască atributele. Dumnezeu îi răspunse la aceste două cereri, promiţându-i să-l facă să-I cunoască toate atributele, care sunt acţiunile Lui, şi spunându-i că esenţa Sa nu ar putea fi percepută în toată realitatea ei. Totuşi îi trezi atenţia asupra unui punct de vedere speculativ de unde ar putea percepe tot ceea ce în ultimă instanţă este accesibil omului. Ceea ce el întrezări, nimeni nu a mai întrezărit nici înainte de el, nici după.

În privinţa cererii sale de a cunoaşte atributele lui Dumnezeu, ea este conţinută în aceste cuvinte: ‘Fă-mă să-Ţi cunosc căile, ca să Te cunosc, şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi.” (Exodul 33, 13). Fii atent la lucrul remarcabil pe care-l conţin aceste cuvinte: “Fă-mă să-Ţi cunosc căile, ca să Te cunosc” indică că Dumnezeu este cunoscut prin intermediul atributelor Sale, căci după ce va fi cunoscut “căile” [spunea Moise] că L-ar cunoaşte. Cuvintele “ca să găsesc milă în faţa ochilor Tăi” (ibid.) indică că acela singur care-L cunoaşte pe Dumnezeu “găseşte milă în faţa ochilor Săi”, şi nu cel care se mărgineşte la a posti şi la a se ruga. Într-adevăr, oricine-L cunoaşte este un obiect de favoare, apropiat [de El], şi oricine-L ignoră este un obiect de mânie, îndepărtat [de El]. Şi în virtutea cunoaşterii sau a ignoranţei are loc favoarea sau mânia, apropierea sau îndepărtarea. Dar am ieşit din subiectul capitolului. Vom reveni deci la el.

Cerând deci să-I cunoască atributele, implorând în acelaşi timp iertarea pentru naţiune, şi cerând apoi, după ce obţinuse această iertare, să perceapă esenţa lui Dumnezeu, spunând: “Arată-mi slava Ta!” (ibid, 18), îi fu acordat ceea ce ceruse întâi prin aceste cuvinte: “Fă-mă să-ţi cunosc căile”, şi i se răspunse: “Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea” (ibid. 19). Dar în privinţa celei de-a doua cereri primi acest răspuns: “Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască.” (Ibid, 20). În ceea ce priveşte cuvintele “toată slava Mea”, ele ascund o aluzie la prezentarea în faţa lui [Moise] a tuturor fiinţelor, despre care s-a spus: “Şi Dumnezeu văzu tot ce făcuse, şi era foarte bine.” (Geneza 1, 31). Prin “prezentarea lor în faţa lui”, vreau să spun că [în conformitate cu promisiunea divină] el trebuia să înţeleagă natura lor, legătura lor unele cu altele, şi să ştie în ce fel Dumnezeu le conduce în ansamblul şi în detaliile lor. La aceeaşi idee se face aluzie în cuvintele: “el este credincios în toată casa Mea” (Numeri 7, 12), adică: el are din tot universul meu o inteligenţă adevărată şi solidă, căci opiniile care nu sunt adevărate nu au soliditate. Este vorba deci aici despre perceperea acţiunilor [lui Dumnezeu], care sunt atributele Sale prin intermediul cărora este cunoscut, şi dovada că acţiunile lui Dumnezeu erau lucrul a cărui percepere îi fu promisă, este că nu i se aduseră la cunoştinţă decât simple atribute de acţiune, precum: “iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri, care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel care păcătuieşte, care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34, 6 şi 7). Este deci clar că drumurile a căror cunoaştere o cerea, şi care i se aduseseră la cunoştinţă, erau acţiunile care emană de la Dumnezeu. Doctorii [Legii] le numesc middôthm şi vorbesc despre treisprezece middôth [ale lui Dumnezeu]. Acest cuvânt, în utilizarea lor, se aplică la calităţile morale, de exemplu: “Există patru middôth (calităţi, sau maniere de a acţiona) la cei care fac milostenia. Există patru middôth la cei care frecventează şcoala” (Aboth, 5: 13, 14), şi încă mai des. Nu se doreşte să se spună aici [vorbindu-se despre middôth ale lui Dumnezeu] că El posedă calităţi morale, dar că produce acţiuni asemănătoare celor care, la noi, emană din calităţi morale, vreau să spun din dispoziţii ale sufletului, nu că Dumnezeu ar avea astfel de dispoziţii ale sufletului. Dacă s-au menţionat doar aceste treisprezece middôth, deşi [Moise] întrezări toată slava Lui, vreau să spun, toate acţiunile Sale, este numai pentru că acolo sunt acţiunile care emană de la Dumnezeu pentru a-i face pe oameni să existe şi pentru a-i guverna. Şi aici era ultimul scop al cererii sale, căci termină spunând: “încât să te cunosc, ca să găsesc milă în faţa ochilor Tăi, şi consideră că această naţiune este poporul Tău.” (Exodul 33, 13), cel pe care trebuie să-l guvernez prin acţiuni imitând pe acelea prin care Tu îl guvernezi.

Este deci clar că derakhîm (căile) şi middôth (calităţile) sunt acelaşi lucru: acţiuni care emană de la Dumnezeu [şi se manifestă] în univers. Pe măsură deci ce se percepea una dintre aceste acţiuni, I se atribuia calitatea de la care această acţiune emană şi I se împrumuta numele derivat din această acţiune. Percepând, de exemplu, grija pe care o dă formării embrionului animalelor şi producerii, în el şi în [animalul] care trebuie să-l crească după naştere, forţelor care să poată să-l împiedice să piară şi să se piardă, să-l apere de rău şi să-l ajute în funcţiile sale necesare – mod de a acţiona care la noi, nu ar proveni decât dintr-o pasiune şi dintr-un sentiment de tandreţe care sunt desemnate prin [cuvântul] “mizericordie” – Dumnezeu a fost numit ra’hum, “cel mizericordios”, conform cu ceea ce a fost spus: “Cum un tată are compasiune faţă de copiii săi” (Psalmi 103, 13); “Şi-mi va fi milă de ei, aşa cum un om are milă de fiul său” (Maleahi 3, 17). Nu că Dumnezeu ar fi afectat şi înduioşat pasiv, dar un mod de a acţiona asemănător celui care are loc din partea tatălui faţă copilul său, şi care este rezultatul tandreţii, a înţelegerii şi a unei pasiuni pure, are loc de asemenea din partea lui Dumnezeu pentru favoriţii Săi, fără ca să fie din pasiune nici dintr-un [sentiment care implică] o schimbare. La fel, de vreme ce la noi ceilalţi, atunci când dăm ceva celui care nu are drept asupra noastră, aceasta se numeşte, în limba noastră, ‘hanînâ, îndurare – de exemplu “Indură-te de noi” (Judecătorii 21: 22), “... a miluit Dumnezeu pe robul tău” (Facerea 33, 5); “căci Dumnezeu m-a miluit” (ibid., 11), şi multe alte pasaje, - şi Dumnezeu face să existe şi-i conduce pe cei faţă de care El nu are deloc datoria de a-i face să existe şi să-i conducă, El a fost numit pentru aceasta ‘hanun, “milos” [clement]. În egală măsură, găsim, în numărul acţiunilor sale care se manifestă asupra oamenilor, mari calamităţi care se revarsă asupra anumitor indivizi pentru a-i zdrobi, sau care cuprind în distrugerea lor familii, şi chiar regiuni întregi, fac să piară mai multe generaţii concomitent şi nu lasă nici cultură nici progenitură, ca, de exemplu, alunecări ale pământului, cutremure, fulgere distrugătoare, expediţia făcută de un popor împotriva altuia pentru a-l distruge prin sabie şi pentru a-i şterge urmele, şi multe alte acţiuni asemănătoare, care, la noi, nu sunt întreprinse, de către unii împotriva altora, decât în scopul răzbunării. A fost deci numit, în raport cu aceste acţiuni: “gelos, răzbunător, ranchiunos, irascibil” (Naum 1, 2), ceea ce vrea să spună că nişte acţiuni ca cele care, la noi, emană dintr-o dispoziţie a sufletului, adică, gelozia, răzbunarea, ura, sau mânia, se manifestă de asemenea, din partea lui Dumnezeu, în virtutea greşelii celor care sunt pedepsiţi, dar [nu emană] deloc dintr-o pasiune (fie El exaltat deasupra oricărei imperfecţiuni!). Astfel toate acţiunile [atribuite lui Dumnezeu] sunt acţiuni asemănătoare acelora care, la oameni, emană din pasiuni şi din dispoziţii ale sufletului. Dar, din partea lui Dumnezeu, ele nu emană câtuşi de puţin din ceva accesoriu esenţei Sale.

Trebuie ca cel care guvernează Statul, dacă este profet, să ia ca model aceste atribute, şi ca acţiunile de mai sus să emane de la el pornind de la [justă] apreciere şi în funcţie de merit, iar nu din focul pasiunii. El nu trebuie să dea frâu liber mâniei, nici să se lase dominat de pasiuni, căci orice pasiune este un rău. El trebuie, dimpotrivă, să se ţină departe de ele, atâta cât poate omul, astfel încât să fie când, pentru unii, “clement” şi “milostiv”, nu prin simplă înduioşare şi compasiune, ci după cele ce trebuie să fie; când, pentru ceilalţi, “mânios, ranchiunos şi irascibil”, din cauza a ceea ce ei au meritat, şi nu din simplă mânie, astfel încât el trebuie să ordone arderea unui individ, fără să încerce faţă de el nici indignare, nici mânie, nici ură, neavând ochi, dimpotrivă, decât pentru ceea ce el va fi meritând, şi luând în calcul ceea ce îndeplinirea acestui act poate avea util din punctul de vedere al suveranului pentru cei mulţi. Nu vezi că, în textele Legii, după ce se ordonă distrugerea a “şapte neamuri” şi se spune: “Tu vei lăsa să trăiască niciun suflet” (Deuteronom 20, 16) urmează imediat aceste cuvinte: “Ca să nu vă înveţe aceia să faceţi aceleaşi urâciuni pe care le-au făcut ei pentru dumnezeii lor şi ca să nu greşiţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru.” (ibid., 18)? ceea ce înseamnă: Să nu crezi că ar fi aici duritate sau dorinţă de răzbunare. Dimpotrivă, este un act pe care-l cere raţiunea umană, adică să fie făcuţi să dispară toţi cei care se întorc de la căile adevărului, şi să se îndepărteze toate obstacolele care împiedică perfecţiunea adică perceperea lui Dumnezeu. În ciuda acestor lucruri, trebuie ca actele de milostenie, de iertare, de compasiune şi de bunăvoinţă, să emane de la cel care guvernează Statul, cu mult mai frecvent decât actele de pedepsire, cele middôth fiind toate calităţi ale milosteniei, cu excepţia uneia singure, şi anume: “Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34, 7). Căci cuvintele venaké lo yinakê (ibid.) înseamnă: “el nu dezrădăcinează (distruge) în întregime”, [sens derivat] din cuvântul venikétâ (Isaia 3, 26), “şi ea va fi distrusă”. Trebuie ştiut că prin cuvintele “pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al patrulea neam” se înţelege păcatul idolatriei îndeosebi, şi nu alte păcate. Ceea ce o dovedeşte sunt cuvintele decalogului: “... pe a treia şi a patra generaţie a celor care Mă urăsc pe Mine” (Ex. 20: 5), căci, prin “cel care-L urăşte [pe Dumnezeu]”, nu se desemnează decât idolatrul, [care este prezentat astfel ca obiect al urii lui Dumnezeu]: “Să nu faci aşa Domnului Dumnezeului tău, căci aceia fac dumnezeilor lor toate de care se îndepărtează Domnul şi pe care le urăşte El; aceia şi pe fiii şi pe fiicele lor le ard pe foc înaintea dumnezeilor lor.” (Deuteronom 12, 31). Limita a fost pusă la patru generaţii, pentru că omul nu poate vedea din posterioritatea sa decât cel mult a patra generaţie. Astfel, atunci când este omorâtă populaţia unui oraş dedat la idolatrie, este ucis bătrânul idolatru şi rasa lui până la strănepotul său, care este copilul celei de-a patra generaţii. Deci, oarecum, a fost indicat între poruncile lui Dumnezeu, care în mod neîndoielnic fac parte din acţiunile Sale, cea a omorârii descendenţilor idolatrilor, chiar dacă este vorba despre copii, fără vreo diferenţiere de părinţii şi bunicii lor. Acest ordin, îl găsim peste tot repetat în Pentateuh, ca, de exemplu, a fost ordonat în privinţa cetăţii seduse: “să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronom 13, 16), toate acestea pentru a şterge până şi urma a ceea ce produce o atât de mare rătăcire, aşa cum am expus.

Ne-am îndepărtat de subiectul capitolului, dar trebuia să explicăm de ce, vorbind aici despre acţiunile lui Dumnezeu, unii s-au limitat la acestea. Ele sunt necesare pentru guvernarea Statelor, căci suprema virtute a omului este să devină asemenea lui Dumnezeu atât cât este cu putinţă, adică noi trebuie să facem acţiunile noastre asemenea celor ale Sale, aşa cum au expus [doctorii], comentând cuvintele “fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeu, sunt sfânt.” (Levitic 19, 2): “La fel, spun ei, cum El este, El, generos, şi tu trebuie să fii generos. La fel cum El este, El, milostiv, şi tu trebuie să fii milostiv” (Sifri, Deuteronom 10: 12). Scopul nostru până la urmă este [de a arăta] că atributele care I se atribuie sunt atribute [derivate] din acţiunile Sale, şi [nu vor să spună] deloc că El posedă o calitate.


Dumnezeu este perfect în act

Am spus deja, în mai multe locuri ale acestui tratat, că tot ceea ce implică corporeitate, trebuie în mod necesar să fie îndepărtat de Dumnezeu. Şi la fel trebuie îndepărtat de El orice pasiune, căci toate pasiunile implică schimbarea, şi agentul acestor pasiuni este în mod indubitabil altceva decât ceea ce este afectat în mod pasiv. Or, dacă Dumnezeu ar fi, în vreun fel, afectat pasiv, ar exista altceva decât El care ar acţiona asupra Lui şi L-ar schimba. În egală măsură, trebuie în mod necesar să se îndepărteze de El orice privaţiune şi [să nu se admită] că o perfecţiune oarecare ar putea când să-I lipsească, când să existe [în el]. Căci dacă s-ar admite aceasta, ar fi perfect [doar] în potenţialitate, dar orice potenţialitate este în mod necesar însoţită de o privaţiune, şi tot ceea ce trece de la potenţialitate la act are în mod absolut nevoie de ceva diferit decât de ceea ce există în act, care-l face să treacă în noua ipostază. Din această cauză trebuie ca toate perfecţiunile Sale să existe în act şi să nu fie absolut nimic în potenţialitate. Ceea ce în plus trebuie în mod necesar îndepărtat de El este asemănarea cu oricare dintre fiinţe. Este un lucru pe care toată lumea îl ştie, şi deja în cărţile profeţilor a fost îndepărtată neîndoios asimilarea, spunându-se: “Şi cu cine mă veţi face să Mă asemăn, şi [cui] aş fi egal!” (Isaia 40: 25). “Şi cui veţi face să semene Dumnezeu, şi ce asemănare Îi veţi da?” (ibid., 18). “Nimeni nu este ca Tine, o Eternule!” (Ieremia 10: 6). Există nenumărate exemple similare.

Până la urmă deci, orice lucru care conduce la una dintre aceste patru categorii, trebuie în mod necesar îndepărtat de El prin intermediul unei demonstraţii clare. Altfel spus, tot ceea ce conduce la corporalitate, sau ceea ce ajunge la o pasiune şi la o schimbare, sau ceea ce sfârşeşte cu o privaţiune, ca de exemplu, [să se admită] că un lucru ar putea să nu existe în El în act şi mai apoi să fie în act, sau în sfârşit ceea ce duce la asimilarea Lui cu una dintre creaturile Sale. Aceste lucruri sunt dintre cele despre care ştiinţa fizică este utilă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Căci, oricine nu posedă aceste ştiinţe [fizice] nu ştie ce este defectuos în pasiuni, nu înţelege ce se înţelege prin “a fi în potenţialitate” şi “a fi în act” şi ignoră că privaţiunea este inerentă în tot ceea ce este în potenţialitate, că ceea ceste în potenţialitate este mai imperfect decât ceea ce se mişcă pentru ca această potenţialitate să treacă în act, şi că ceea ce se mişcă este la fel de imperfect în comparaţie cu lucrul în vederea căruia se mişcă în scopul transformării în act. Dar, dacă cineva ştie aceste lucruri fără să le cunoască şi demonstraţiile, el nu ştie particularităţile care rezultă în mod necesar din aceste propoziţii generale. Din această cauză el nu are demonstraţie pentru existenţa lui Dumnezeu, nici pentru necesitatea îndepărtării de El a acestor [patru] tipuri [de lucruri].

După ce am făcut aceste observaţii preliminare, abordez un alt capitol, în care voi arăta falsitatea celor crezute de către cei care admit în El atributele esenţiale. Dar aceasta nu poate fi înţeles decât de către cel care a dobândit mai întâi cunoaşterea logicii şi a naturii fiinţei.


Orice similitudine între Dumnezeu şi noi este inadmisibilă

Să ştii că similitudinea este un anume raport între două lucruri, şi de fiecare dată când între două lucruri două lucruri nu se poate deloc admite un raport, nu se poate nici imagina o similitudine între ele. În egală măsură, de fiecare dată când nu există similitudine între două lucruri, nu există nici raport între ele. Astfel, de exemplu, nu se spune: “Cutare căldură este asemănătoare cutării culori”, nici “cutare sunet seamănă cu cutare dulceaţă”, şi acest lucru este clar în el însuşi. Or, cum raportul dintre noi şi Dumnezeu, vreau să spun, dintre El şi tot ceea ce este în afara lui, este [un lucru] inadmisibil, se deduce că similitudinea este şi ea inadmisibilă. Trebuie ştiut că, de fiecare dată când două lucruri fac parte din aceeaşi specie, vreau să spun, când quidditatea lor este una, şi ele diferă doar prin mărime şi micime, sau prin forţă şi slăbiciune, sau prin alte lucruri de acest fel, ele sunt în mod necesar asemănătoare între ele, deşi diferă prin genul de diferenţă menţionat. Astfel, de exemplu, sămânţa de muştar şi sfera stelelor fixe sunt asemănătoare în aceea că au trei dimensiuni, şi, deşi cea din urmă este extrem de mare şi cealaltă extrem de mică, ideea existenţei unor dimensiuni este aceeaşi în ambele. De asemenea, ceara care se topeşte la soare şi elementul focului sunt asemănătoare în faptul că au căldură, şi, deşi căldura celui din urmă este extrem de puternică şi cea a celuilalt extrem de slabă, ideea de manifestare a acestei calităţi este totuşi aceeaşi în ambele.

Astfel deci, cei care cred că există nişte atribute esenţiale care se aplică Creatorului, adică, că El are existenţa, viaţa, puterea, ştiinţa, voinţa, ar trebui să înţeleagă că aceste lucruri nu pot fi atribuite, în acelaşi sens, Lui şi nouă, cu singura diferenţă că aceste atribute [ale lui Dumnezeu] ar fi mai mari, sau mai perfecte, sau mai durabile, sau mai stabile decât ale noastre, astfel încât existenţa Sa ar fi mai stabilă decât a noastră, viaţa Sa mai durabilă decât a noastră, puterea Sa mai mare decât a noastră, ştiinţa Sa mai perfectă decât a noastră, iar voinţa Sa mai întinsă decât a noastră, şi că o aceeaşi definiţie ar îmbrăţişa ambele lucruri, aşa cum o pretind aceia. Nu este nicicum aşa în această privinţă, căci comparativul se foloseşte doar [atunci când se face o comparaţie] între lucrurile cărora adjectivul cu pricina se aplică în calitate de nume comun, etc, aşa stând lucrurile, trebuie să fie similitudine [între aceste lucruri]. Dar, conform opiniei celor care cred că există atribute esenţiale, ar trebui admis că, aşa cum esenţa lui Dumnezeu nu poate semăna [celorlalte] esenţe, la fel atributele esenţiale pe care ei I le presupun nu seamănă cu atributele [altor fiinţe], şi că [în consecinţă] aceeaşi definiţie nu se poate aplica unora şi altora. Totuşi ei nu fac astfel, crezând, dimpotrivă, că o aceeaşi definiţie îi cuprinde şi pe unii şi pe alţii, deşi nu există similitudine între ei.

Este deci clar, pentru cel care înţelege sensul similitudinii că, dacă se aplică în acelaşi timp lui Dumnezeu şi la tot ceea ce este în afara Lui cuvântul “existând”, nu este decât prin simplă omonimie. Şi la fel, dacă ştiinţa, puterea, voinţa şi viaţa sunt atribuite în acelaşi timp lui Dumnezeu şi la tot ceea ce este dotat cu ştiinţă, cu putere, cu voinţă şi cu viaţă, nu este decât prin simplă omonimie, astfel încât un există nicio asemănare de sens între cele două [clase de atribute]. Nu trebuie crezut că sunt folosite prin amfibologie, căci numele care sunt spuse prin amfibologie sunt cel care se aplică la două lucruri între care există asemănare într-un sens oarecare. Acest sens este un accident în ele şi nu constituie deloc esenţa fiecăruia dintre ele, dar lucrurile atribuite lui Dumnezeu nu ar putea fi nişte accidente, conform unora dintre gânditori, în vreme ce atributele care ne aparţin nouă sunt toate nişte accidente, în conformitate cu opinia motecallemîn-ului. Aş vrea deci să ştiu de unde ar veni similitudinea, pentru ca o singură definiţie să poate cuprinde cele două [feluri de atribute] şi să poată fi desemnate printr-un nume comun, aşa cum pretind ei! – Astfel, este demonstrat într-o manieră decisivă că între aceste atribute care sunt puse pe seama lui Dumnezeu şi cele care sunt cunoscute în relaţie cu noi nu există absolut niciun fel de comunitate de sens, şi că asemănarea nu există decât în nume, şi nu altcumva.

Aşa fiind, nu trebuie ca tu să admiţi nişte idei adăugate esenţei [divine] şi asemănătoare atributelor care se adaugă esenţei noastre, pentru că există între cele două [clase de atribute] o comunitate de nume. Acest subiect este de o mare importanţă pentru cei care cunosc. Trebuie deci să te pătrunzi de el şi să-ţi dai seama tu însuţi cel mai bine posibil, pentru ca să servească drept preparare la ceea ce se doreşte să înţelegi.


Asupra atributelor (Mai profund decât cele spuse anterior)

Se ştie că existenţa este un accident survenit la ceea ce există. Din această cauză ea este ceva accesoriu quiddităţii a ceea ce există. Acesta este un lucru evident şi necesar în toate ale căror existenţă are o cauză, căci existenţa este un lucru adăugat quiddităţii. Dar în ceea ce priveşte Cel a cărui existenţă nu are cauză, şi este numai Dumnezeu, Praînaltul, existenţa Sa este adevărata Sa esenţă. Esenţa Sa este existenţa Sa, şi ea nu este deloc o esenţă căreia să i se fi întâmplat să existe, astfel încât existenţa Sa să fie ceva accesoriu, căci El este întotdeauna cu o existenţă necesară, şi [existenţa Sa] nu este ceva nou în El nici un accident care să I se fi întâmplat. Astfel deci, El există, dar nu prin existenţă, şi la fel, El trăieşte, dar nu prin viaţă, El poate, dar nu prin putere, şi El ştie, dar nu prin ştiinţă. Totul, dimpotrivă, revine la o singură idee, în care nu există multiplicitate, aşa cum vom arăta.

Ceea ce mai trebuie ştiut este că unitatea şi multiplicitatea sunt accidente survenite la ceea ce există, în calitatea a ceea ce există de a fi multiplu sau unu, lucru care a fost explicat în Metafizica. Şi, la fel cum numărul nu este lucrurile înseşi ce sunt numărate, la fel unitatea nu este lucrul însuşi ce este unul. Căci toate sunt accidente ale genului cantităţii discrete, care ating fiinţele apte de a primi asemenea accidente. În privinţa fiinţei necesare [Dumnezeu], realmente simplă şi absolut lipsită de compunere, la fel cum nu I s-ar putea atribui accidentul multiplicităţii, la fel cum ar fi fals să I se atribuie accidentul unităţii. Vreau să spun că unitatea nu este deloc un lucru adăugat esenţei sale, ci că El este unul, nu prin unitate. Aceste subiecte subtile, care aproape că scapă spiritelor, nu ar putea fi exprimate prin limbajul obişnuit, care este una dintre marile cauze ale erorii, căci, în orice limbă, suntem [în această privinţă] extrem de strâmtoraţi de expresie, astfel încât un asemenea subiect nu am putea să ni-l reprezentăm [prin cuvinte] decât reconfortându-ne în legătură cu cuvintele. Atunci deci când dorim să indicăm că Dumnezeu nu este multiplu, aceasta nu se poate spune decât prin [cuvântul] “unu”, deşi unul şi multiplul fac parte [amândoi] din cantitate. Din această cauză, rezumând ideea, conducem spiritul la realitatea lucrului spunând: unul, nu prin unitate.

Astfel noi spunem “Etern” pentru a indica faptul că Dumnezeu nu este ceva care să fi fost născut. Dar spunând “Etern” evident ne reconfortăm [în legătură cu cuvintele], căci cuvântul “etern” desemnează ceva care este în raport cu timpul, care este un accident al mişcării care intră în competenţa corpului. Mai mult, acest cuvânt exprimă o relaţie: căci se spune “etern” în legătură cu timpul aşa cum se spune “lung” şi “scurt” în legătură cu linia. Tot ceea ce nu atinge accidentul timpului nu poate fi numit, în realitate, nici etern, nici născut (sau creeat), nu mai mult decât dulceaţa nu poate fi numită curbată sau dreaptă, nici sunetul, sărat sau fără gust.

Aceste lucruri nu sunt obscure pentru cel care s-a exersat în înţelegerea subiectelor în realitatea lor, şi care le examinează astfel încât inteligenţa să le asimileze în abstracţia lor, şi nu după snesul colectiv pe care-l indică cuvintele. De fiecare dată când, în cărţile [sacre], găseşti că i se acordă lui Dumnezeu atributele de primul şi ultimul, este ca atunci când i se atribuie ochiul şi urechea. Se doreşte să se spună prin aceasta că Dumnezeu nu este subiect al schimbării, şi că nu i se întâmplă absolut nimic nou, dar nu că Dumnezeu cade sub timp, aşa încât să existe vreo analogie oarecare între el şi alte lucruri care sunt în timp, aşa încât să fie El primul şi ultimul. Toate acest cuvinte nu sunt [folosite] decât “după limbajul oamenilor”. La fel, atunci când noi spunem [că El este] unul, sensul este că nu există nimic asemenea Lui, şi nu că ideea de unitate s-ar adăuga esenţei Sale.


Read more!

20 janvier 2008

René Guénon, Capitolul VI. “Ficţiunile bine fondate” (Principiile calculului infinitezimal)

Ideea pe care Leibnitz o exprimă în modul cel mai constant, deşi nu o afirmă întotdeauna cu aceeaşi forţă, şi chiar uneori, dar excepţional, pare să nu vrea să se pronunţe în mod categoric în această privinţă, este aceea că, în fond, cantităţile infinite şi infinit de mici nu sunt dect nişte ficţiuni. Dar, adaugă el, sunt nişte “ficţiuni bine fondate”, şi, prin aceasta, el nu înţelege doar că sunt utile pentru calcul [1], sau chiar pentru a ajuta la găsirea “adevărurilor reale”, deşi i se întâmplă să insiste şi asupra acestei utilităţi. Dar repetă constant că aceste ficţiuni sunt “fondate în realitate”, că ele au “fundamentum in re”, ceea ce implică în mod evident ceva mai mult decât o valoare pur utilitară. Şi, în definitiv, această valoare însăşi trebuie, pentru el, să se explice pornind de la fundamentul pe care aceste ficţiuni îl au în realitate. În orice caz, el consideră că este suficient, pentru ca această metodă să fie sigură, să se ia în calcul, nu nişte cantităţi infinite şi infinit de mici în sensul riguros al acestor expresii, pentru că acest sens riguros nu corespunde unor realităţi, ci nişte cantităţi atât de mari sau atât de mici pe cât se doreşte, sau cât este necesar pentru ca eroarea să fie făcută mai mică decât orice cantitate dată. Ar mai trebui examinat dacă este adevărat că, aşa cum o declară, eroarea este nulă prin ea însăşi, adică dacă acest mod de a privi calculul infinitezimal îi dă un fundament perfect riguros, dar va trebui să revenim mai târziu asupra aceste probleme. Orice s-ar putea spune în privinţa acestui din urmă aspect, enunţurile în care figurează cantitaţile infinite şi infinit de mici intră pentru el în categoria aserţiunilor care, spune el, nu sunt decât “toleranter verae”, sau ceea ce s-ar numi în franceză “pasabile”, şi care au nevoie să fie “redresate” prin explicaţia care li se dă, la fel ca atunci cantităţile negative sunt considerate ca fiind “mai mici decât zero”, şi în multe alte cazuri în care limbajul geometrilor implică “un anume mod de a vorbi figurat şi criptic” [2]. Acest din urmă cuvânt ar părea să fie o aluzie la sensul simbolic şi profund al geometriei, dar acesta este cu totul altceva decât vizează Leibnitz, şi poate nu există aici, aşa cum se întâmplă adesea la el, decât amintirea vreunei cunoaşteri esoterice mai mult sau mai puţin greşit înţelese.

În ceea ce priveşte sensul în care trebuie înţeles că aceste cantităţi infinitezimale sunt nişte “ficţiuni bine fondate”, Leibnitz declară că “infiniturile şi infiniturile mici sunt atât de fondate ca tot ceea ce este în geometrie, şi chiar în natură, ca şi cum ar fi realităţi perfecte” [3]. Pentru el, într-adevăr, tot ceea ce există în natură implică într-o anumită măsură infinitul, sau cel puţin ceea ce el crede că se poate numi astfel: “Perfecţiunea analizei transcendentelor sau a geometriei în care intră un oarecare infinit, spune el, ar fi fără îndoială cea mai importantă din cauza aplicaţiei care se poate face la operaţiunilor naturii, care face să intre infinitul în tot ceea ce ea face” [4]. Dar acest lucru există poate doar pentru că, este adevărat, noi nu putem avea despre el idei adecvate, şi pentru că intră întotdeauna elemente pe care noi nu le percepem pe toate în mod distinct. Dacă aşa stau lucrurile, n-ar trebui să se ia prea literal aserţiuni precum aceasta de exemplu: “Metoda noastră fiind propriu-zis această parte a matematicii generale care tratează despre infinit, lucru de care este mare nevoie atunci când se aplică matematica în fizică, pentru că specificul Autorului infinit intră în mod obişnuit în operaţiunile naturii” [5]. Dar, dacă însuşi Leibnitz înţelege prin aceasta că complexitatea lucrurilor naturale depăşeşte incomparabil limitele percepţiei noastre distincte, nu se poate spune mai puţin că aceste cantităţi infinite şi infinit de mici trebuie să aibă “fundamentum in re”. Şi acest fundament care se găseşte în natura lucrurilor, cel puţin în modul în care ea este concepută de către el, nu este altceva decât ceea ce el numeşte “legea continuităţii”, pe care va trebui s-o examinăm puţin mai departe, şi pe care o priveşte, pe nedrept sau pe drept, ca nefiind până la urmă decât un caz particular al unei anume “legi a justiţiei”, care ea însăşi ţine în definitiv de ordine şi de armonie, şi care-şi găseşte aplicaţia de fiecare dată când o anumită trebuie respectată o anumită simetrie, aşa cum se întâmplă de exemplu în combinatii şi permutări.

Acum, dacă aceste cantităţi infinite şi infinit de mici nu sunt decât nişte ficţiuni, şi chiar admiţând că acestea sunt realmente “bine fondate”, s-ar putea pune următoarea întrebare: de ce să se folosească asemenea expresii, care, chiar dacă pot fi considerate drept “toleranter verae”, nu sunt mai puţin incorecte? Există aici ceva care prezice deja, s-ar putea spune, “convenţionalismul” ştiinţei actuale, deşi cu notabila diferenţă că acesta nu se mai preocupă câtuşi de puţin de a şti dacă ficţiunile la care a recurs sunt fondate sau nu, sau, conform unei alte expresii a lui Leibnitz, dacă ele pot fi interpretate “sano sensu”, nici măcar dacă ele au o semnificaţie oarecare. De vreme ce se poate de altminteri renunţa la aceste cantităţi fictive, şi să se ia în calcul în locul lor nişte cantităţi care pot fi pur şi simplu făcute atât de mari şi atât de mici pe cât se doreşte, şi care, din acest motiv, pot fi numite indefinit de mari şi indefinit de mici, ar fi fost fără îndoială cu mult mai bine să se înceapă de aici, evitându-se astfel să se introducă nişte ficţiuni care, orice “fundamentum in re” ar putea de altminteri să aibă, nu sunt până la urmă de nicio utilizare efectivă, nu numai pentru calcul, ci pentru metoda infinitezimală însăşi. Expressile de “indefinit de mare” şi de “indefinit de mic”, sau, lucru care până la urmă este acelaşi, dar este poate şi mai precis, de “indefinit crescător” şi “indefinit descrescător”, nu au doar avantajul de a fi singurele care să fie riguros exacte. Ele mai au şi acela de a arăta cu claritate că aceste cantităţi cărora se aplică nu pot fi decât nişte cantităţi variabile şi nedeterminate. Aşa cum a spus pe bună dreptate un matematician, “infinit de mic nu este o cantitate foarte mică, având o valoare actuală, susceptibilă de determinare; caracterul să este de a fi eminamente variabil şi de a putea lua o valoare mai mică decât toate cele care s-ar dori să se precizeze; ar fi mult mai bine să fie numit indefinit de mic” [6].

Folosirea acestor termeni ar fi evitat multe dintre dificultăţi şi multe discuţii, şi nu este nimic uimitor în aceasta, căci nu este o simplă chestiune de cuvinte, ci înlocuirea unei idei false printr-o idee corectă, a unei ficţiuni printr-o realitate. Nu ar fi fost posibilă, mai cu seamă, să se creadă despre cantităţile infinitezimale că sunt cantităţi fixe şi determinate, căci cuvântul “indefinit” conţine întotdeauna prin el însuşi o idee de “devenire”, aşa cum spuneam mai spus, şi în consecinţă de schimbare sau, atunci când este vorba de cantităţi, de variaţie. Şi, dacă Leibnitz l-ar fi utilizat în mod obişnuit, fără îndoială că nu s-ar fi lăsat antrenat aşa uşor în supărătoarea comparaţie cu firul de nisip. Pe deasupra, reducerea lui “infinite parva ad indefinite parva” ar fi fost în orice caz mai clară decât decât reducerea reducerea lor “ad incomparabiliter parva”. Precizia ar fi câştigat din asta, fără ca exactitatea să fi pierdut ceva, ba chiar dimpotrivă. Cantităţile infinitezimale sunt în mod clar “incomparabile” în raport cu cantităţile obişnuite, dar acest lucru s-ar putea înţelege în mai multe feluri, şi a fost efectiv înţeles destul de des în alte sensuri decât în cel care ar fi trebuit. Este mai bine să se spună că sunt “inasignabile”, conform unei alte expresii a lui Leibnitz, căci acest termen pare să nu poate fi înţeles în mod riguros decât în raport cu cantităţi care sunt susceptibile să devină atât de mici pe cât se doreşte, adică mai mici decât orice cantitate dată, şi căreia nu i se poate “asigna”, în consecinţă, nicio valoare determinată, oricât de mică ar fi ea, şi într-adevăr acesta este sensul cuprins în “indefinite parva”. Din nefericire, este aproape imposibil să se ştie dacă, în gândirea lui Leibnitz, “incomparabil” şi “inasignabil” sunt într-adevăr şi complet sinonime. Dar, în orice caz, este cel puţin sigur că o cantitate propriu-zis “inasignabilă”, datorită posibilităţii de descreştere indefinită pe care o comportă, este prin acest lucru însuşi “incomparabilă” cu orice cantitate dată, şi chiar, pentru a extinde această idee la diferitele niveluri infinitezimale, cu orice cantitate în raport cu care poate descreşte indefinit, în vreme ce această aceeaşi cantitate este privită ca posedând o fixitate cel puţin relativă.

Dacă există un punct asupra căruia toată lumea poate până la urmă să se pună cu uşurinţă de acord, chiar fără să aprofundeze mai mult chestiunile de principiu, este acela că noţiunea de indefinit de mic, din punct de vedere pur matematic cel puţin, este îndeajuns de suficientă pentru analiza infinitezimală, şi “infinitiştii” înşişi o recunosc fără mare dificultate [7]. În această privinţă se poate respecta o definiţie ca cea a lui Carnot: “Ce este o cantitate numită infinit de mică în matematică? Nimic altceva decât o cantitate care poate fi făcută pe cât de mică se doreşte, fără a fi obligaţi pentru aceasta de a recurge la varierea celor cu care se caută relaţionarea.” [8] Dar, asupra semnificaţiei veritabile a cantităţilor infinitezimale, toată problema nu se limitează aici, pentru că prea puţin contează, pentru calcul, dacă infiniturile mici nu sunt decât nişte ficţiuni, de vreme ce oricine se poate mulţumi cu cu luarea în consideraţie a indefiniturilor mici, care nu ridică nicio dificultate logică. Şi de altminteri, având în vedere că, pentru motivele metafizice pe care le-am expus la început, nu putem admite ideea unui infinit cantitativ, fie el infinit de măreţie sau de micime [9], nici a vreunui infinit de un nivel determinat şi relativ oarecare, este foarte sigur că acestes nu pot fi într-adevăr decât ficţiuni şi nimic altceva. Dar, dacă aceste ficţiuni au fost introduse, din greşeală sau motivat, la originea calcului infinitezimal, este pentru că, în intenţia lui Leibnitz, ele trebuiau totuşi să corespundă la ceva, oricât de defectuos ar fi modul în care ele îl exprimau. Devreme ce noi ne ocupăm aici de principii, şi nu de un procedeu de calcul redus oarecum la el însuşi, lucru care ar fi fără interes pentru noi, trebuie deci să ne întrebăm care este până la urmă valoarea acestor ficţiuni, nu doar din punct de vedere logic, dar şi din punct de vedere ontologic, dacă ele sunt atât de “bine fondate” pe cât credea Leibnitz, şi dacă putem spune împreună cu el că ele sunt “toleranter verae” şi să le acceptăm cel puţin ca atare, “modo sano sensu intelligantur”. Pentru a răspunde la aceste întrebări, va trebui să examinăm îndeaproape concepţia sa asupra “legii continuităţii”, deoarece în aceasta considera el că găseşte “fundamentum in re” al infiniturilor mici.


Note:

[1] Carnot a găsit în considerarea utilităţii practice o justificare suficientă. Este evident că, de la Leibnitz la el, tendinţa “pragmatistă” a ştiinţei moderne se accentuase deja foarte mult.

[2] Memoriu deja citat, în Acto Eruditorum din Leipzig, 1712.

[3] Scrisoare deja citată lui Varignon, 2 februarie 1702.

[4] Scrisoare marchizului de l’Hospital, 1693.

[5] Considérations sur la différence qu’il y a entre l’Analyse ordinaire et le nouveau Calcul des transcendantes, în Journal des Sçavans, 1694.

[6] Ch. De Freycinet, De l’Analyse infinitésimale, paginile 21-22. Autorul adaugă: “Dar prima denumire [cea de infinit de mic] dobândind o mai mare trecere în limbaj, am crezut că trebuie s-o păstrăm.” Cu certitudine acesta este un scrupul excesiv, căci uzajul nu poate fi suficient pentru a justifica incorectitudinile şi nepotrivirile limbajului, şi, dacă nimeni nu ar îndrăzni niciodată să se ridice împotriva abuzurilor de acest tip, nu s-ar mai putea introduce în termeni mai multă exactitate şi precizie decât există deja în folosirea lor curentă.

[7] A se vedea mai cu seamă L. Couturat, De l’infini mathématique, p. 265: “Se poate constitui în mod logic calculul infinitezimal pe sigura noţiune de indefinit...”. Este adevărat că folosirea sintagmei “în mod logic” implică aici o rezervă, căci, pentru autor, ea se opune la “în mod raţional”, ceea ce este în rest o terminologie destul de ciudată. Mărturisirea nu este mai puţin interesantă de reţinut.

[8] Réflexions sur la Métaphysique du Calcul infinitésimal, p. 7, note. Cf. ibid., p. 30. Titlul acestei lucrări este foarte puţin justificat, căci, în realitate, nu se găseşte în ea nici cea mai mică idee de nivel metafizic.

[9] Prea celebra concepţie a celor “două infinituri” a lui Pascal este din punct de vedere metafizic absurdă, şi ea nu este decât rezultatul unei confuzii dintre infinit şi indefinit, acesta fiind luat în cele două sensuri opuse de mărimi crescătoare şi descrescătoare.


Read more!

13 janvier 2008

Şeic al-Dabbagh, Capitolul III. Despre tenebrele care penetrează corpurile servitorilor [lui Dumnezeu] şi actele acestora fără ştirea lor

L-am auzit pe Şeic spunând: „Maestrul meu, Sîdî ´Umar ibn Muhammad al-Huwwârî, m-a trimis într-o zi la el în livadă să supraveghez munca unor lucrători pe care-i angajase. Mi-a recomandat insistent să fiu cu băgare de seamă la munca lor. Când a sosit timpul rugăciunii de la miezul zilei, ni s-a alăturat şi a rămas cu noi până când cei pe care-i tocmise au terminat lucrul, iar el le-a plătit. Când au plecat, l-am privit: era enervat şi pe faţa lui se oglindea atâta mânie încât am fost impresionat. Zice: «Ai observat azi ceva?» Răspund: «Ce anume? N-am observat nimic.» Îmi spune: «Ce-ai remarcat în legătură cu munca lucrătorilor?» Zic: «Când nu erai aici, înainte de a ni te alătura, munceau neglijent. Când ai venit şi te-au văzut, au început să lucreze cu mult elan.» Spune: «Astăzi ai asistat la fapta celor care păcătuiesc şi la cea a oamenilor care se lipsesc ei înşişi de mizericordia divină. Făţarnicii sunt cei care îşi împlinesc practicile religioase fără intenţia de devoţiune, doar fiindcă fiinţa lor a deprins acest obicei; actele de adoraţie pe care le săvârşesc ei denotă rutina. Cât despre cei care se lipsesc ei înşişi [de mizericordia divină], aceştia sunt cei ale căror acte nu sunt săvârşite decât în propriul lor beneficiu şi în vederea atingerii propriilor lor scopuri, iar nu pentru Dumnezeu. Aceste acte nu fac decât să mărească depărtarea lor de Dumnezeu, fiindcă sunt contrare secretului despre adevărul fiinţei. Or, secretul despre adevărul fiinţei este acela că ea a fost creată pentru Dumnezeu, făcută pentru El, aparţinându-I Lui, atribuită Lui.»”

Zic: „Numeroase versete şi nenumărate hadîth-uri au fost relatate pentru a sublinia răsplata şi abundenţa recompenselor, ca îndemn la fapte bune. Dacă ceea ce afirmă Sîdî ´Umar al-Huwwârî ar fi adevărat, nici unul dintre aceste versete şi hadîth-uri n-ar fi existat din moment ce, în opinia sa, faptul de a se baza pe propriile acte întrerupe legătura cu Dumnezeu.”

Şeicul zice: „Ceea ce conţin versetele şi hadîth-urile nu contrazice cu nimic afirmaţia lui Sîdî ´Umar, fiindcă Dumnezeu nu a spus: «Acţionaţi pentru voi înşivă, iar Eu vă voi răsplăti pentru actele pe care le înfăptuiţi în această stare cu recompense din abundenţă », ci: «Adoraţi-Mă şi fiţi sinceri în adorarea voastră, iar Eu vă voi răsplăti.» […] Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu şi actele [sunt] pentru Dumnezeu, cum ni s-ar permite să ne bazăm, pentru a beneficia de răsplată, pe actele noastre săvârşite pentru Dumnezeu, şi nu pe graţia Sa unică şi pe mizericordia Sa? Dar neglijenţa faţă de Dumnezeu întunecă viziunea interioară, fie ca Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva! Un servitor îl adora pe Dumnezeu în unicul scop de a profita de unul singur de aceasta şi pentru ca El să-i ofere ceea ce-şi dorea servitorul; a procedat astfel timp de douăzeci de ani şi era persistent în cererea sa. N-a primit nimic din ceea ce cerea, a fost cuprins de o mare perplexitate şi a zis: «Cum aşa? Îi cer lui Dumnezeu un lucru timp de douăzeci de ani, iar El nu-mi dă nimic şi nu se milostiveşte de mine.» Atunci Dumnezeu îi acordă pe loc mizericordia Sa şi îi dărui cunoaşterea propriului său suflet şi a actelor sale. Omul spuse: «Sunt un nesăbuit: dacă Dumnezeu a creat fiinţa şi actele acesteia, dacă a creat sănătatea şi locul în care mă rog, şi apa cu care îmi fac abluţiunile, şi ţesătura cu care mă acopăr, şi timpul în care îmi fac rugăciunea, eu ce am făcut ca să-mi permit să-I cer să fiu răsplătit şi ca să cred că merit ca El să-şi amintească de mine?»”


L-am întrebat pe Şeicul nostru: „Care este slăvirea cea mai rea, aceea a făţarnicilor sau aceea a celor care se lipsesc ei înşişi [de mizericordia divină]?”

A zis: „Slăvirea adusă de cei care se lipsesc ei înşişi este mai bună dintr-un singur motiv: Dumnezeu Cel Înalt este Bun, Milos şi Binevoitor. Dacă vede că servitorul manifestă tenacitate în slăvire în vederea atingerii dezideratelor sale, El se milostiveşte de acesta lăsându-l să cunoască în fiinţa sa şi în actele sale adevărata slăvire, până când [servitorul] se căieşte în faţa lui Dumnezeu şi se orientează, în slăvirea sa, către El, Cel Înalt.”

Zic: „Ce se poate spune despre cineva care a auzit relatându-se într-un hadîth: «Cel care face cutare lucru, primeşte cutare lucru, iar cel care renunţă la cutare lucru, primeşte cutare lucru», care crede că nu face nici un gest decât cu voia Celui Înalt şi care s-a grăbit, auzind acel hadîth, să-l aplice pentru a beneficia de răsplată?”

Şeicul răspunde: „Dacă libertatea alegerii sale şi a scopului său este de a obţine graţia lui Dumnezeu, iar intenţia de a fi răsplătit se situează pe planul al doilea, astfel încât chiar dacă hadîth-ul nu s-ar fi referit la răsplată el ar fi săvârşit oricum acţiunea corectă, atunci omul acesta nu este de condamnat. Iar dacă libertatea alegerii sale şi a scopului său este de a obţine răsplata, iar intenţia de a se supune nu este decât secundară, astfel încât chiar dacă nu ar exista vreo răsplată el tot nu ar săvârşi acţiunea corectă, atunci acesta este omul despre care este vorba şi pe care-l condamnăm, fiindcă el a pierdut şi lumea aceasta, şi pe cealaltă. Dacă libertatea alegerii sale şi a scopului său este de a săvârşi o acţiune corectă pentru Dumnezeu şi de a fi răsplătit în acelaşi timp, atunci acest om îşi va primi răsplata cu condiţia să vadă cu doi ochi clarvăzători. Primul ochi vede că actul înseamnă supunere şi că i s-a promis pentru cutare act, cutare răsplată. Şi asupra acestui subiect, debinefăcătorul nu are nevoie de nici o îndrumare. Al doilea ochi vede că Cel Înalt este Creatorul său şi Creatorul acelui act, că El i-a promis răsplata şi că El este, prin aceasta, Îngăduitor, fiindcă nu este obligat să se ţină de promisiune.”

Zic: „Învăţaţii au avut păreri diferite în legătură cu această categorie de servitori. Astfel, al-Ghazâlî afirmă în Minhâj al-âbidîn că actul celui care-l săvârşeşte pentru Dumnezeu şi pentru a primi răsplata nu are cum să fie recompensat. În ceea ce-i priveşte pe Abû Bakr ibn al-´Arabî în Sirâj al-murîdîn şi pe al-Qarâfî în Al-qawâ’id şi Al-furûq (fie ca Dumnezeu să-i aibă în mila Sa), aceştia avansează ideea că el îşi primeşte răsplata.”

El spune: „Ibn al-´Arabî şi al-Qarâfî au dreptate.”

Zic: „Dar Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) beneficiază de rugăciunea noastră pentru el, sau nu?”

Răspunde: „Dumnezeu nu ne-a poruncit-o pentru ca Profetul Său (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) să beneficieze în urma ei, ci pentru ca noi înşine să avem, mai ales, de câştigat [înfăptuind-o]. Este ca cel care are sclavi şi care, pentru a-i răsplăti, le-a încredinţat un pământ foarte fertil, dar nu pentru ca ei să se asocieze în lucrarea lui, ci pentru a beneficia de el fiecare în parte.”

L-am auzit pe Şeic spunând: „Actele sunt însoţite de recompense, acestea [din urmă] au nişte lumini, iar aceste lumini se află în relaţie cu trupul din lumea aceasta. […] Cei mai mulţi oameni cred că recompensele nu sunt cunoscute decât în lumea cealaltă, iar acest lucru este adevărat pentru oamenii pentru care realitatea este voalată. Pentru ceilalţi este evident şi neascuns. Dar dacă actele sunt săvârşite altfel decât pentru Dumnezeu Cel Înalt şi nu sunt conforme cu realitatea fiinţei, ele sunt zbucium şi oboseală, nu poartă nici o răsplată şi nici nu sunt sursă de lumină pentru trup. Cel care acţionează, să-şi scruteze inima în momentul acţiunii; fiecare act, chiar şi neînsemnat, este însoţit de o răsplată care are o lumină strălucitoare. Dacă, în momentul acţiunii, inima este plină de alte preocupări şi de lucruri care desprind de Dumnezeu, [omul] să ştie că Dumnezeu l-a lipsit de recompensa sa şi că de aceea i-a umplut inima de alte preocupări. Iar dacă inima este liberă de alte preocupări, orientată în întregime spre Adevăr, [omul] să ştie că Dumnezeu Cel Înalt i-a dăruit deja răsplata [care i se cuvenea].”

L-am întrebat: „De ce oamenii preferă să invoce sfinţii ca să le ceară ajutorul, în loc să I se adreseze lui Dumnezeu?”

Zice: „Oamenii Colegiului care se numărau printre sfinţii lui Dumnezeu au făcut aceasta cu bună ştiinţă, din cauza adâncimii tenebrelor existente în trupuri şi a nenumăraţilor indivizi rupţi de Dumnezeu. Fiinţele lor au devenit corupte, iar sfinţilor lui Dumnezeu Cel Înalt le place ca fiinţa celor care-L invocă pe Domnul şi Creatorul lor să fie pură, fiindcă Cel Înalt nu îndeplineşte decât dorinţele celui care Îl invocă fiind orientat spre El în momentul invocării, iar această îndeplinire de către El are loc în două feluri: fie acordă ceea ce I s-a cerut, fie dezvăluie secretul destinului printr-un refuz atunci când nu a îndeplinit o dorinţă. […] Exemplul următor îţi va dovedi cât de numeroşi sunt oamenii rupţi de Dumnezeu şi adâncimea tenebrelor din ei: cineva pleacă de acasă având la el douăzeci de monede, să spunem, îl vezi îndreptându-se spre mormântul unui sfânt dintre sfinţii lui Dumnezeu Cel Înalt şi depunându-le acolo, în speranţa că dorinţa pe care o are i se va îndeplini. Dar câţi sărmani nevoiaşi a întâlnit el pe drum care i-au cerut o parte din ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, pe calea lui Dumnezeu, pentru faţa lui Dumnezeu şi el nu le-a dat nici măcar un dirham? Iată-l, însă, punându-i la capul sfântului aflat în acel mormânt. Acesta este, cu siguranţă, lucrul cel mai rău cu putinţă. […] Mi-a fost revelat azi tot ce s-a adus drept ofrandă sfinţilor, de la Tlemcen la Saquiya al-Hamrâ’: optzeci de dinari, trei sute şaizeci de oi, şaptezeci şi două de vaci şi de tauri. Toate acestea le-au fost oferite sfinţilor într-o singură zi, iar ceea ce a fost dăruit pentru Dumnezeu Cel Înalt nu depăşeşte zece dirhami. Aceasta este doar una dintre cauzele rupturii de Dumnezeu pe care o trăieşte această comunitate fără ca prea mulţi să-şi dea seama, iar aceste cauze sunt în număr de trei sute şaizeci şi şase care, toate, îl desprind pe servitor de Domnul său.”

Zic: „Vă vin în minte unele dintre aceste cauze în momentul de faţă?”

Şeicul spune: „Scrie. Prima este aceea de a aduce ofrande mormintelor sfinţilor în loc de a le face pentru faţa lui Dumnezeu, cum s-a spus mai înainte. A doua este faptul de a cere mijlocirea sfinţilor pe lângă Dumnezeu. Ar fi mai corect invers, a-I cere lui Dumnezeu mijlocirea sfinţilor Săi. A treia este vizitarea mormintelor sfinţilor de către oameni care nu şi-au săvârşit rugăciunile rituale. A patra este teama de nedreptate. A cincea este complăcerea în nedreptate, din interes. A şasea este ajutorul dat necredincioşilor. A şaptea este a nu oferi credincioşilor sfaturi bune. A opta este faptul de a încerca mai multă plăcere în truda procurării lucrurilor din lumea aceasta, decât în slăvirea lui Dumnezeu. A noua este recurgerea la mijloace ilicite pentru câştigarea existenţei: minciună, denaturare, depravare şi faptul de a reveni asupra cuvântului dat. A zecea este faptul de a se chinui cu actele de cult în interes propriu şi nu pentru faţa binecuvântată a lui Dumnezeu şi a Fiinţei Sale Supreme. A unsprezecea este faptul de a comite acte negative în locurile sfinte, precum moscheile şi altele. A douăsprezecea este pederastia. A treisprezecea este faptul de a lovi soţiile pe nedrept. A paisprezecea este faptul de a se lăuda cu cheltuielile făcute pentru familie şi părinţi. A cincisprezecea este gelozia. A şaisprezecea este faptul de a comite ceva ilicit în mod premeditat. A şaptesprezecea este faptul de a acumula bunuri lumeşti pe ascuns. A optsprezecea este ingratitudinea faţă de părinţi. A nouăsprezecea este faptul de a frecventa oamenii pentru care adevărul este ascuns, precum cei care sunt la putere. A douăzecea este faptul de a avea un preferat printre cei patru primi califi, ceea ce presupune că unul este preţuit, iar un altul desconsiderat.”

Întreb: „Care este calitatea ce îi este proprie lui Abû Bakr?”

Zice: „Aceea a credinţei în Dumnezeu. Cât despre aceea proprie lui ´Umar, este bunul sfat dat credincioşilor. Cea a lui ´Uthmân este bunătatea, blândeţea şi faptul de a-şi vizita părinţii. Iar calitatea proprie lui ´Ali este curajul.”

L-am auzit pe Şeic enumerând actele care întăresc credinţa. Zice: „Printre actele acestea se numără vizitarea mormintelor; dania dezinteresată pentru faţa lui Dumnezeu; faptul de a evita încălcarea cuvântului dat; faptul de a se abţine de la privirea părţilor interzise ale trupului; faptul de a se abţine de la vânarea defectelor celorlalţi; venerarea savanţilor care deţin cunoaşterea ştiinţei religioase. […] Dacă oamenii obişnuiţi ar şti ce loc ocupă savanţii în ochii lui Dumnezeu, nu i-ar mai lăsa să-şi murdărească picioarele atingând pământul.”

L-au auzit spunând: „Dumnezeu a interzis pederastia fiindcă un anumit număr de îngeri coboară odată cu sperma bărbatului; dacă sperma este depusă în anus, care nu este un loc rodnic, aceşti îngeri mor, toţi.” Altădată zice: „Aceşti îngeri sunt asemenea ouălelor porumbeilor; dacă acestea cad dintr-un cuib ridicat pe o stâncă, crezi că va mai rămânea ceva din ele? […] În ceea ce priveşte cauza care a făcut să fie considerat ilicit desfrânarea, ea nu se datorează îngerilor, ci întreruperii legăturii genealogice.”

L-am auzit povestind o istorioară extraordinară relatată de Sîdî ´Umar ibn Muhammad al-Huwwârî despre starea cuiva care se gândeşte la Creator în momentul în care păcătuieşte. Sîdî ’Umar a zis: „Un om depravat care a săvârşit numeroase păcate a venit să-l vadă pe maestrul meu în prezenţa mea şi i-a spus: «O, Sfinţia-ta, sunt un om care a săvârşit multe păcate şi acum mă confrunt cu ele; nu pot să mă dezbar, cum să fac să scap de ele?» Maestrul i-a răspuns: «Vai, ţie! Nu-i dai ascultare Domnului tău? Renunţă la păcate şi nu mai reveni la ele.» El zice: «Nu pot.» Maestrul zice: «Nefericitule! Căieşte-te în faţa Domnului tău!» Omul zice: «Nu pot.» A rămas în continuare la maestru o zi sau două, timp în care maestrul l-a ignorat. Când vru să plece, îl întrebă: «O, Sfinţia-ta, cum să renunţ la păcate?» Atunci maestrul i-a zis: «Când vrei să nu-i dai ascultare Domnului tău, aminteşte-ţi trei lucruri, şi apoi fă cum doreşti. Adu-ţi aminte de păcat şi de josnicia lui, unde te poate el duce ca urmare a mâniei lui Dumnezeu; adu-ţi aminte de trupul tău, de sufletul tău, de ticăloşia ta şi de îndepărtarea ta de Dumnezeu; adu-ţi aminte de Domnul tău, de tăria Sa, de supremaţia Sa şi de puterea Sa asupra ta atunci când vrea să te pedepsească. Apoi adu-ţi aminte de iertarea Sa, de ceea ce ţi-a acordat ca protecţie. Dacă îţi aduci aminte de toate aceste lucruri aşa cum se cuvine, fă după aceea aşa cum vei dori.» Omul a plecat şi l-am întâlnit după câtva timp. M-a salutat, spunând: «Nu mă recunoşti?» L-am întrebat: «Cine eşti?» A zis: «Eu sunt omul păcătos, Dumnezeu s-a îngrijit de mine prin baraka maestrului. Am vrut să săvârşesc un păcat, dar mi-am adus aminte de ceea ce m-a sfătuit şi n-am putut să trec peste asta; acesta este motivul pocăirii mele şi Dumnezeu este mai Cunoscător.»”

L-am auzit pe Şeic zicând: „Dumnezeu a trimis mesageri servitorilor Săi şi le-a recomandat ascultarea dintr-un singur motiv: pentru ca ei să-L cunoască şi să-I recunoască unitatea. […]Supunerea este asemenea deschiderii unei porţi prin care lumina Adevărului pătrunde în fiinţe. Interzicerea faptelor rele înseamnă închiderea porţilor prin care tenebrele pătrund în trupul păcătosului. […] Majoritatea oamenilor crede, însă, că faptul de a săvârşi actele pioase în aspectul lor aparent este suficient pentru a deschise porţile Adevărului, la fel cum faptul de a săvârşi transgresiuni în mod deschis este de ajuns pentru a deschide porţile răului. Or, nu este aşa, fiindcă în acest caz concordanţa dintre interior şi exterior este cerută în mod obligatoriu.
În funcţie de această chestiune, oamenii se împart în patru categorii:
- o categorie de oameni care sunt cu Dumnezeu şi în exterior, şi în interior, […] iar aceasta este aceea pe care Dumnezeu o iubeşte;
- o categorie de oameni (fie ca Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva) care nu sunt cu Dumnezeu nici în exterior, nici în interior. În exterior ei încalcă prescrierile şi în interior sunt cufundaţi în neatenţie, iar aceasta este de condamnat;
- o categorie de oameni care sunt cu Dumnezeu în exterior, dar nu şi în interior. În exterior ei sunt obedienţi, iar în interior sunt în stare de neatenţie. […] Sunt acei oameni a căror preamărire nu face decât să le sporească îndepărtarea de Dumnezeu. Se întâmplă ca Dumnezeu să reunească pe cineva din această categorie cu unul dintre sfinţii din prima categorie. Sfântul observă, atunci, răul de care suferă [omul respectiv] şi doreşte să-l vindece. Îl sfătuieşte să renunţe la câteva dintre actele sale voluntare de pioşenie, însă omul refuză să facă acest lucru ca urmare a înrădăcinării răului în el; atunci este condus spre pieire împreună cu cei damnaţi;
- şi, în fine, o categorie de oameni care nu sunt cu Dumnezeu în exterior, dar sunt cu El în interior. […] Această categorie este, pentru Dumnezeu, cu câteva trepte superioară celei care o precede fiindcă ţelul fundamental al oricărei preaslăviri este umilinţa în faţa lui Dumnezeu.”

Cuiva care îl întrebase pe Şeic despre ce i se întâmpla câteodată, şi anume tremurături ale trupului şi strigăte când îşi făcea practicile de reamintire şi de devoţiune, temându-se ca [aceste manifestări] să nu fie inspirate de demon (fie ca Dumnezeu să-l blesteme) şi care precizase că imediat ce revenea la preocupările lumeşti aceste tremurături şi strigăte încetau, Şeicul îi răspunde: „Spiritul proiectează lumina sa asupra trupului, care reacţionează atunci prin această tremurare. Uneori, [spiritul] răsplăteşte trupul cu această lumină [când acesta se află] în stare de supunere, alteori - în stare de nesupunere. Când persoana se află în stare de nesupunere faţă de Domnul, preocupată de pasiuni [lumeşti] şi spiritul proiectează această lumină asupra trupului, acesta este inundat de un sentiment de umilinţă şi se întoarce la Dumnezeu Cel Înalt. Dacă acestea i se întâmplă cuiva aflat în stare de supunere, persoana nu trebuie să le atribuie supunerii şi preaslăvirii sale pentru a evita să fie cuprinsă de vanitate. […] În Spirit există trei sute şaizeci şi şase de secrete. Dacă Spiritul i-ar acorda trupului favoarea deţinerii unui anumit secret dintre acestea, el ar plânge în permanenţă; un alt secret l-ar face să râdă fără încetare; un altul, l-ar face să strige tot timpul. Dar Spiritul nu-i poate oferi trupului decât ceea ce-i este rezervat [acestuia din urmă] prin destin.”

Într-o zi eram împreună cu Şeicul undeva, când un om s-a aşezat lângă noi. În timp ce Şeicul vorbea, omul a început să scoată nişte ţipete cumplite şi asta a durat mult timp. Ceva mai târziu, Şeicul mi-a spus: „Este un om cu adevărat excepţional. Ah, dacă demonii nu şi-ar bate joc de el şi nu i-ar strica rugăciunile!”

Zic: „O, Sfinţia-ta, cum adică?”

Zice: „Orientarea inimilor spre Dumnezeu Cel Înalt este rugăciunea lor, tot aşa cum înclinarea şi prosternarea trupului sunt rugăciunea sa. Rugăciunea şi toate actele de pioşenie au fost prescrise doar pentru ca această orientare să aibă loc. Ea este rezultatul preaslăvirilor şi câştigul dobândit în urma lor, care câştig este, la rândul său, cauza câştigului şi a mizericordiei servitorului. Dacă demonii întâlnesc pe cineva care aspiră la această orientare sub forma reculegerii spirituale sau a audierii unor cuvinte delicate, se grăbesc să-i ocupe inima şi să-i perturbe orientarea din gelozie şi din ură faţă de fiii lui Adam. Asta i se întâmplă şi acestui om care striga răutăţi, inclusiv perturbarea orientării prin intermediul căreia căuta obţinerea beneficiului; printre aceste răutăţi se numără, de asemenea, faptul că el crede că atins o staţiune spirituală elevată; printre aceste răutăţi se numără şi ceea ce ne-am putea teme că înseamnă pentru el o rupere [de Dumnezeu], deoarece ca urmare a acestor strigăte el se crede pe calea cea bună, iar ceilalţi oameni cred, şi ei, că a ajuns la ceva important, încep atunci să vorbească despre el şi vai de cel care este arătat cu degetul.”

L-am auzit zicând: „Tutunul este ilicit fiindcă dăunează trupului, iar cei care fumează ajung să cadă în obişnuinţă, ceea ce-i distrage de la adorarea lui Dumnezeu şi îi rupe de El. De asemenea, atunci când ne îndoim dacă un lucru este ilicit sau licit şi nu găsim nici o tradiţie a Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) [despre acel lucru], ne îndreptăm privirea spre oamenii Colegiului. Într-adevăr, aceştia nu se dedau [consumării] acestui tutun al cărui miros dăunează îngerilor.”

Ne relată apoi povestea unui oraş poluat de acumularea de excreţii umane. […] Miresme incredibil de urât mirositoare se întrepătrundeau. Într-o zi, opt dintre sfinţii ce ascultau de porunca lui Dumnezeu Cel Înalt intrară în oraş, dar când au ajuns în mijlocul său îl părăsiră în grabă fiindcă îngerii din trupurile lor simţeau repulsie faţă de aceste mirosuri respingătoare.

Zic: „Usturoiul şi ceapa şi alte plante asemenea lor miros urât, dar consumarea lor nu este ilicită.”

Spune: „Dacă drepturile fiului lui Adam şi cele ale îngerilor se confruntă, cele ale fiului lui Adam au întâietate fiindcă totul a fost creat pentru fiii lui Adam. Iar lucrurile benefice pentru oameni nu pot fi ilicite chiar dacă ele sunt dăunătoare pentru îngeri.”

Spun: „L-am auzit pe un om dedat fumatului afirmând că a ascultat un mare doctor creştin spunând că tutunul era dăunător.” Cât despre ceea ce a spus Şeicul despre tutun şi pericolul legat de fuga îngerilor din trup, acesta era exact conţinutul răspunsului său la întrebarea mea legată de intrarea la baia publică alături de oameni goi care nu se acopereau. Era o întrebare pe care i-o pusesem pentru că opiniile maestrului al-Hattâb şi ale maestrului al-Mawwâq erau diferite în această privinţă. Maestrul al-Hattâb spunea că a intra [acolo] era ilicit, […] şi maestrul al-Mawwâq afirma că puteai intra la baia publică, dar că trebuia să fii acoperit şi să nu-i priveşti pe cei care erau dezbrăcaţi. Şeicul afirmă că opinia maestrului al-Hattâb este cea corectă. Dacă un grup [de persoane] se reuneşte sub acoperişul unei băi publice şi comite un păcat, întunecimea învăluie tot spaţiul, iar îngerii îl ocolesc. De aceea păcatele sunt mesagerii necredinţei.

Zice: „Să presupunem că un grup de persoane bea vin, […] şi să zicem că un om vine ţinând în mână Dalâ’il al-Khayrât, că se aşază printre ele şi începe să îl citească. […] Este de-ajuns o noapte şi o zi pentru ca el să devină asemenea lor.”

Spun: „De ce acela care ascultă formulele de aducere aminte de Dumnezeu [dhikr - n.t.] nu numai că încetează să mai fie neatent, dar se şi albeşte la faţă iar dacă nu le ascultă, se petrece contrariul?”

Spune: „Pentru că prin ascultarea formulelor de reamintire el se trezeşte şi poate fi comparat cu cel care îşi recapătă raţiunea şi ale cărui acte devin corecte; iar dacă reamintirea încetează el revine la starea sa de somnolenţă, care nu este altceva decât lipsă de atenţie.”

L-am întrebat despre dezvăluirea viitorului, despre clarvedere şi despre cauza greşelii care rezultă din acestea.

Zice: „Ambiţia de a cunoaşte misterul (al-ghayb) şi iubirea de bogăţii sau de altele asemenea lor au drept cauză o inimă ruptă de Dumnezeu. […] Dacă servitorul face ca Domnul său să-i fie prezent în inimă şi ştie că Cel Înalt este Cel care face şi porunceşte ceea ce voieşte, el poate atunci să vadă ceea ce nici un alt ochi n-a văzut, să audă ceea ce nici o altă ureche n-a auzit şi ceea ce nimeni nu şi-a imaginat ca binefaceri pe care Domnul Său şi Posesorul lor i le oferă. Aceasta este starea aceluia a cărui inimă este plină de Dumnezeu. Cât despre cel a cărui inimă nu este preocupată de Domnul Său (slavă Lui), care este stăpânit de lipsa de atenţie, care nu-şi vede decât propria persoană şi crede că faptele pornesc de la el însuşi, acesta este cel care se dedă la ceea ce s-a spus mai sus şi care doreşte să cunoască misterul pentru a se afla în posesia abundentă de bunuri.”

L-am întrebat cum se face că un sfânt simte că o persoană din apropierea lui este impură fiindcă nu s-a spălat [nu şi-a făcut abluţiunea] după împerechere.

Zice: „Pentru sfinţi, impuritatea este de diferite feluri iar cauzele ei sunt mutiple, în timp ce pentru savanţi singura ei cauză este împerecherea. Sfinţii trebuie să se purifice în toate acele cazuri, pe când savanţii – doar într-unul singur.” L-am întrebat care era cazul care avea o singură cauză în ce-i privea pe savanţi şi ale cărui cauze erau multiple pentru sfinţi. Răspunde: „Este atunci când fiinţa bănuieşte că a fost ruptă de Dumnezeu Cel Înalt. La sufiţi, orice lucru care rupe de Dumnezeu printr-un ataşament emoţional necesită o abluţiune rituală săvârşită cu ajutorul apei. […] Secretul abluţiunii rituale săvârşite cu ajutorul apei este purificarea fiinţei de această ruptură, asimilată unei pângăriri trupeşti. Când servitorul îşi începe abluţiunile îngerii încep să-i revină în trup. Astfel, cauza care face ca un sfânt să simtă impuritatea rezultată în urma împerecherii este aceea că el vede îngerii părăsind trupul care este rupt de Dumnezeu.”

Zic: „Asta ar presupune ca cel care se împerechează păstrând [vie] prezenţa lui Dumnezeu nu este obligat să se purifice [ulterior prin abluţiune].”

Zice: „Asta este o excepţie, iar ceea ce este o excepţie nu devine regulă şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

L-am auzit spunând: „Un sfânt poate să înceapă să şoptească în urechea cuiva şi să nu se oprească decât atunci când acesta a ajuns la propriul său nivel de cunoaştere. Ceea ce înseamnă că sfântul desăvârşit este capabil să-l facă pe servitor să ajungă la mizericordia lui Dumnezeu Cel Înalt într-o clipită. Însă secretul constă în ceara în care „secretul” se imprimă, fiindcă dacă în trup nu este ceară „secretul” se întoarce la sursă; este ca şi cum cineva ar încerca să se îmbrace cu aerul dintr-o cămaşă, dintr-un pantalon sau dintr-un turban.”

Am vrut să-l întreb despre chestiunea cerii, dar timpul nu mi-a permis-o şi ne-am despărţit înainte de rugăciunea de seară. Când m-am culcat, [maestrul] mi-a apărut în vis şi l-am întrebat, iar el mi-a zis: „Înseamnă moartea ego-ului.” Când l-am întâlnit în stare de veghe i-am adus la cunoştinţă răspunsul văzut în vis, iar el a spus atunci: „Răspunsul este adevărat.”

Spun: „Ce înseamnă moartea ego-ului?”

Spune: „Înseamnă că toate actele servitorului sunt dedicate exclusiv lui Dumnezeu. Dacă actele sunt înfăptuite altfel decât pentru Dumnezeu, este semn că ego-ul este activ. Faptul că servitorul este tulburat lăuntric de tot felul de preocupări obsesive este un alt semn că ego-ul este încă activ. Cu cât ego-ul este mai activ, cu atât servitorul este mai asaltat de preocupări obsesive.”

Zic: „Şi care este antidotul care îl ucide [pe ego] şi în care acesta se dizolvă ca sarea în apă? Arată-ni-l, ca să-l aplicăm asupra ego-ului şi să scăpăm de el.”

Răspunde: „Nu există nici unul, doar dacă muntele cel mare cade peste el.”

Zic: „Despre ce munte mare este vorba?”

Zice: „Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel Înalt şi viziunea Sa.”

Când treceam pe lângă un grup de oameni care jucau dame, l-am întrebat pe Şeic dacă jocul acela era licit sau nu.

Spune: „Este ilicit.”

Întreb: „De ce?”

Spune: „Toate lucrurile interzise sunt astfel din acelaşi motiv, şi anume acela că săvârşirea lor are drept efect ruptura de Dumnezeu Cel Înalt. […] Ele nu aduc beneficii în fiinţa servitorului, cu excepţia tirului, a echitaţiei şi a altor jocuri de război. Deprinderea acestora presupune pregătirea forţelor, recomandată în Coran [8, 60] pentru lupta împotriva duşmanului. […] De aceea opiniile specialiştilor în jurisprudenţă diferă în privinţa jocului de şah. Unii l-au considerat permis în virtutea a ceea ce conţine el ca iniţiere în arta războiului şi i-ar putea justifica legalitatea; alţii l-au considerat interzis pe motiv că iniţierea în arta războiului nu se limitează la această modalitate particulară, ci că ea se poate realiza [şi] prin alte mijloace, mai clare şi mai uşoare. Din aceste motive, jocul de şah este mai puţin reprobabil decât jocul de dame şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

L-am auzit relatând ceea ce spusese un anume sfânt, şi anume că statornicirea căinţei în fiinţa servitorului are loc prin iubirea deopotrivă a credincioşilor şi prin respingerea tuturor necredincioşilor, fără nici o excepţie.

Altădată a zis: „Iar această iubire cuprinzătoare îi este suficientă pentru ştergerea tuturor păcatelor sale, pentru că alungă din inimă toate schemele care conduc la perpetuarea păcatelor, iar invidia este cea mai importantă dintre acestea.”

L-am întrebat pe Şeic: „Dacă acest om îi iubeşte pe toţi credincioşii, fără deosebire, ce trebuie să se înţeleagă prin iubirea în Dumnezeu şi ura în Dumnezeu?”

Zice: „Actele păcătosului sunt acelea care trebuie urâte, nu fiinţa sa credincioasă, inima sa curată şi credinţa sa statornică. Lucrurile care îi reclamă iubirea îi sunt inerente, iar păcatele care-i motivează ura sunt accidentale şi contingente. […] Faptul de a urî actele sale nu ne împiedică să ne rugăm pentru binele său, mai ales atunci când îl cercetăm cu în lumina adevărului.”

L-am auzit afirmând: „Cel care se deosebeşte de ceilalţi prin bunuri, prin haine, prin casa sa şi hrana pe care o mănâncă este ticălos.”

Întreb: „Şi care este cauza ticăloşiei sale?”

Spune: „Acela seduce inima celor care se întorc spre el şi se regăsesc, în consecinţă, rupţi de Dumnezeu Cel Înalt.”

Un om care se afla de faţă, recunoscut pentru generozitatea şi nobleţea sa, zice: „O, Sfinţia-ta, spune-ne ce este cu cel care dă de pomană şi care, prin acest gest, se simte mai bun decât alţii; actul acesta este dăunător pentru el sau nu? ”

Zice: „Desigur, îi dăunează şi de aceea el trebuie să-şi ascundă actele de generozitate cât mai mult posibil.”

Aceeaşi persoană îl întreabă pe Şeic: „O, Sfinţia-ta, spune-ne cum gestul nostru de a da milostenie şi alte acte pioase pot fi pure şi dedicate în întregime lui Dumnezeu Cel Înalt? ”

El răspunde: „Tot ce faci în vederea obţinerii unui beneficiu şi a primirii unei recompense este un act [făptuit] pentru altceva şi nu pentru Dumnezeu Cel Înalt şi este inevitabil însoţit de o preocupare obsesivă fiindcă aceasta vine de la diavol, iar diavolul nu suportă proximitatea actelor săvârşite pentru Dumnezeu Cel Înalt.”

Ne-a relatat o întâmplare cu un nebun în Dumnezeu [majdhub – n.t.]. Zice: „Cunoşteam un nebun în Dumnezeu care era sfânt şi care nu avea nici un veşmânt să-l apere de frigul iernii. Cazul lui mă interesa şi simţeam multă simpatie şi cea mai mare compasiune în privinţa sa. Se întâmpla ca oamenii să-i dea de pomană câte ceva mai gros de îmbrăcat şi ca unii fără frică de Dumnezeu să vină să i le fure. Am fost, la rândul meu, să-l văd în moara în care-şi petrecea nopţile şi i-am zis: «Ţi-am adus un veşmânt care să te apere de frig.» Zice: «Nu vreau să-l primesc şi nici nu-l voi purta.» I-l dădusem ca să fac o milostenie, cu intenţia ca Dumnezeu să-mi ofere în schimb ceva ce îmi trebuia şi nimeni în afară de Dumnezeu nu ştia acel lucru. Am insistat atât de mult pe lângă el, încât a sfârşit prin a-mi spune: «Nu port haine oferite în vederea acestei recompense!» şi mi-a descris cu exactitate obiectul aşteptărilor mele. «Port, însă, ceea ce-mi este dăruit doar pentru Dumnezeu!» Am plecat după ce am lăsat veşmântul acela lângă el şi l-am îndemnat pe morar să insiste [ca omul] să-l poarte. Iată o creatură care refuză să accepte ceea ce-i este oferit pentru altceva şi nu pentru Dumnezeu, deci cum este în cazul Creatorului? Şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

Zice: „Cei care-L cunosc pe Dumnezeu Cel Înalt Îl venerează pentru Existenţa Sa Mărinimoasă şi Fiinţa Sa Înaltă, o fac ca să-L slăvească, să-L preamărească, să-şi manifeste reverenţa şi să I se supună. Toate actele de veneraţie şi de supunere, ca şi ansamblul legilor divine au fost poruncite de Dumnezeu servitorilor în scopul instaurării cuvântului unitar şi pentru a face să pătrundă această cunoaştere a lui Dumnezeu în inimile creaturilor. Dacă această cunoaştere are loc, scopul este atins. Iar dacă ea nu are loc, mijloacele se dovedesc ineficiente.”

L-am auzit spunând: „Există, printre oamenii puterii şi cei care comit nedreptăţi, credincioşi ale căror inimi sunt îndrăgostite de Domnul lor şi alţii care sunt rupţi de El. Contracţia şi Expansiunea sunt semnele revelatoare în aceste două situaţii. Cel care este contractat şi nemulţumit, conştient de nesupunerea sa faţă de poruncile Domnului său şi faţă de servitudinea datorată celorlalţi, neliniştit şi iritat, face parte din prima categorie, care va ajunge bine şi nevătămată în lumea de dincolo şi care va fi răsplătită cu iertarea lui Dumnezeu după judecată, pedeapsă, condamnare şi imputare. Iar cel care este, în momentul săvârşirii actului său injust, decontractat, voios, fericit chiar, nicidecum temător, face parte din cea de-a doua categorie, [cea] care savurează păcatul şi nedreptatea săvârşite servitorilor la fel cum scarabeii savurează necurăţeniile şi cum le place să mănânce mizeriile.”

Zic: „Şi am văzut că aceştia sunt oamenii cei mai chinuiţi în Ziua Judecăţii.”

Şeicul i-a relatat aceste vorbe unui om care îi ceruse sfatul în legătură cu intrarea în guvern fiindcă se temea pentru propria sa viaţă în cazul în care ar fi refuzat. El i-a recomandat să [accepte cu condiţia să] facă binele şi să se îngrijească de nevoiaşi.

Şeicul a zis: „Oamenii spun că moartea n-are leac atunci când, de fapt, are. […] Dacă servitorul se prinde de Dumnezeu cu străşnicie atât în exterior cât şi în interior, el nu îndură moartea pe care o îndură marea masă a muritorilor. […] Cei mai mulţi oameni din Colegiu, atunci când mor, îşi fac ei înşişi pregătirile de moarte, astfel încât poţi vedea într-un singur om un mort întins pe năsălie şi pe cel care-l spală pe cel dintâi, şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

Să încheiem acest capitol cu o poveste extraordinară pe care am auzit-o de la Şeic.

Zice: „Mă găseam într-o zi în locul de rugăciune în aer liber de la Bâb al-Futûh cu Sîdî Mansûr, altfel spus cu Polul, când ne-a cuprins dorinţa de a merge pe o insulă din mare care se întindea de-a lungul oraşului Salé. Ne-am dus: era o insulă de vreo milă [cca 1, 61 kmp - n.t.] unde se găseau două izvoare de apă dulce. Acolo am aflat un om de vreo patruzeci de ani pradă venerării lui Dumnezeu Cel Înalt. […] Luase nişte beţişoare de ceea ce numim taghzâz, le împletise şi-şi meşteşugise o cingătoare cu care îşi acoperea zona genitală, iar restul trupului era dezgolit. L-am întrebat de câtă vreme se găsea în locul acela. Răspunde: «De vreo patruzeci de ani.» I-am zis: «Abia dacă pari de patruzeci de ani, aşadar la ce vârstă ai venit aici?» Zice: «Am venit cu tatăl meu când eram un băieţel de vreo cinci anişori. Am rămas împreună cu tatăl meu, aici, timp de douăzeci şi cinci de ani, până la moartea sa. L-am îngropat în locul acela.» I-am spus: «Arată-ne mormântul lui, ca să ne reculegem la el.» Ne-a arătat mormântul şi ne-am rugat pentru tatăl său. Apoi am început să discutăm cu omul şi am observat că vorbea cu greutate fiindcă nu frecventase multă lume când fusese copil. Vorbea limba arabă pentru că aparţinea unui trib vecin din Tunis care vorbea araba. L-am întrebat despre credinţă şi am aflat că-L cunoştea pe Dumnezeu, dar că-L localiza; l-am prevenit împotriva acestui lucru şi i-am arătat ce era corect sub acest aspect. Am aflat că-l cunoştea pe Mesager (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) şi că ştia că era Domnul celor dintâi şi celor de pe urmă; Abû Bakr; Fâtima, fiica Mesagerului. L-am întrebat despre fiul său, domnul nostru al-Hasan, şi am aflat că nu-l cunoştea. L-am întrebat despre luna Ramadân şi am găsit că nu ştia nimic despre aceasta. I-am descris obligaţia de a posti în Ramadân şi i-am precizat perioada din an când avea loc aceasta. L-am întrebat ce versete din Coran cunoştea pe dinafară şi am aflat că nu ştia decât versetele următoare: «Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, Milosul, Milostivul, celor binecuvântaţi de Tine» [Cor 1, 1-2-6]. Aşadar, cunoştea pe dinafară aceste câteva versete dar în mod incorect. L-am întrebat: «Şi cum te rogi?» Răspunde: «Mă înclin şi mă prostern în faţa lui Dumnezeu».

L-am întrebat: «De dormit, dormi?» Zice: «Dorm de când începe să apună soarele până se înnoptează, în rest îmi petrec timpul cu înclinări şi prosternări.» Îi zic: «Ţi-ar plăcea să vii într-o ţară islamică şi să frecventezi oamenii de acolo, din moment ce le urmezi religia şi crezi în Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) lor?» Răspunde: «Desigur, sunt un musulman ca şi alţi musulmani, dar nu voi părăsi locul acesta decât la moartea mea.» Când îi vorbeam şi ne apropiam de el se îndepărta de noi, fiindcă nu era obişnuit cu oamenii. Nu vroia să mănânce din bucatele noastre şi trupul lui nu le suporta, pentru că era obişnuit cu alt gen de hrană. Am putut vedea că avea la el cam o optime dintr-o măsură de reali şi, printre aceşti reali, câteva monede de aur. L-am întrebat: «De unde le ai?» Zice: «Căpitanii vaselor care vin uneori pe această insulă îmi dau câţiva bănuţi şi dinari când mă văd, cerându-mi să-i binecuvântez; atunci mă rog pentru ei şi ei pleacă.» Îi zicem: «Dă-ne nouă aceşti dinari şi acele monede care nu-ţi fac trebuinţă, din moment ce nu intenţionezi nici să-ţi construieşti o casă, nici să te căsătoreşti, nici să te îmbraci. Ţie nu-ţi trebuie deloc, pe când dacă i-am lua noi, ne-ar fi de folos.» El refuză, spunând: «Sunt banii mei şi n-o să vi-i dau.» Am mai rămas o bună bucată de timp cu el pentru a-l învăţa legile Islamului, după care ne-am salutat şi am plecat. Când a văzut că mergeam pe apă fără să ne înecăm, a crezut că eram demoni şi a început să ceară protecţia lui Dumnezeu. Trăieşte încă şi în zilele noastre, pe insula sa, iar asta se întâmplă în ziua a doua a lunii Dhû-l-hijja din anul o mie o sută douăzeci şi nouă. [aprox. 6 noiembrie 1717 e.n. – n.t.]”

Spun: „Povestea aceasta conţine câteva lecţii:
- prima este cunoaşterea virtuţilor traiului în comunitate;
- a doua este cunoaşterea darurilor cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, precum hrana, apa, îmbrăcămintea, odihna, împerecherea, procrearea şi alte daruri de care acest ascet s-a privat;
- a treia este faptul că majoritatea oamenilor se înşală atunci când cred că asceţii care trăiesc în locurile cele mai puţin frecventate sunt cei mai buni şi cei mai pioşi.”

L-am auzit pe Şeic zicând: „Privesc câteodată luminile credinţei care ies din trupuri şi le văd legate de Istm; luminile diferă în funcţie de cât sunt de subţiri sau de groase. Subţirimea acestora dovedeşte o credinţă firavă, iar grosimea lor - una puternică. Găsim atunci că servitorii [lui Dumnezeu] care trăiesc în grote şi în deşert au luminile cele mai subţiri, cu rare excepţii. Şi mai găsim că masa comună a muritorilor au lumini mai bune decât cele ale asceţilor, fiindcă oamenii obişnuiţi contează pe graţia lui Dumnezeu, pe când mulţi servitori contează mai ales pe actele lor de adorare.”

Zice: „Cel care observă cu atenţie minunile existente pe pământ se mulţumeşte cu aceasta şi nu are nevoie de altceva pentru a realiza unitatea Domnului Său. Vede pe pământ creaturi, din cele dotate cu raţiune şi din altele; [îl vede pe] cel care a primit binefaceri şi pe altul care a fost lipsit de ele; [pe] unul care îl omoară pe un altul; [pe] unul care se milostiveşte de un altul; [pe] unul ale cărui gânduri spontane zboară la lucrurile din lumea aceasta; [pe] altul lansat în afaceri de comerţ; [pe] altul preocupat de treburile vecinilor săi; [pe] altul interesat de ştiinţă; [pe] altul preocupat de treburile lumii celeilalte.

Maestrul meu, Sîdî 'Umar ibn Muhammad al-Huwwârî, mi-a povestit cum stătea într-o zi la Bâb al-Mahrûq (una dintre porţile Fes-ului) şi a început să studieze interioritatea oamenilor care ieşeau pe poarta aceea. Ieşi un bărbat şi [maestrul] văzu că în interior acesta era absorbit în întregime de gândul la iubita sa şi de [dorinţa de] a şti cum să procedeze în ceea ce-o privea. Acest gând îl acaparase într-atât încât era absent de la orice altceva. Ieşi un altul, iar Sîdî 'Umar observă că interiorul său era, asemenea primului, complet absorbit de ceva – de data de către un efeb; un al treilea ieşi, iar el văzu că interiorul său era invadat de lucruri din lumea aceasta, iar acest gând îl absorbea într-atât încât nu mai cugeta la nimic altceva; ieşi un al patrulea şi el observă că interiorul său era absorbit de iubirea pentru vin; un al cincilea ieşi şi el remarcă gândul său care zbura la lumea de dincolo şi la treburile acesteia, iar acest gând îl preocupa într-atât încât se manifesta şi la exteriorul său; un al şaselea ieşi, iar maestrul văzu că inima sa era plină de iubirea pentru ştiinţă şi de propria sa ucenicie; un al şaptelea [om] ieşi şi constată că gândul său nu era îndreptat decât spre pasiunea lui, echitaţia, şi că acesta îl acaparase într-atât încât îl făcuse să uite de orice altceva; un al optulea ieşi, iar el văzu că gândul său nu zbura decât la dragostea faţă de agricultură; un al nouălea ieşi, iar gândul său era plin de iubirea pentru stăpânul vieţii (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa), cum era acesta înainte de misiunea sa şi cum era după aceea, cum era înainte de coborârea revelaţiei - acest om se deplasa astfel prin cele două lăcaşuri ale Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa), acela de la Mecca şi acela de la Medina; apoi ieşi un al zecelea şi [maestrul] văzu că inima sa era plină de iubirea faţă de Dumnezeu, Stăpânul Lumilor şi Creatorul totului, gândul i se ducea la Măreţia Sa, la Gloria Sa, la Desăvârşirea Sa, la Dărnicia Sa şi la restul atributelor Sale elevate. Şeicul Sîdî 'Umar zice: „Am cercetat lucrul interior care îi conduce pe toţi aceşti oameni şi care emană din voinţa Celui Înalt, l-am găsit în interioritatea lor ca o frânghie care îi duce la ceea ce este dorit pentru ei de către Cel Adevărat [al-haqq] atunci când sunt neatenţi şi cred că ei sunt cei care acţionează şi fac alegeri. Am învăţat foarte mult [din asta] şi m-am lămurit şi am ştiut că nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu şi că Cel Înalt nu are asociaţi în Regatul Său, că face ce vrea şi porunceşte ceea ce doreşte.”


Read more!