René Guénon, Cuvânt înainte (Criza lumii moderne, I)

Atunci când scriam, în urmă cu câţiva ani, Orient et Occident, credeam că dăm, în privinţa chestiunilor care făceau obiectul acelui volum, toate indicaţiile utile, cel puţin pe moment.

De atunci, evenimentele s-au înlănţuit, precipitându-se cu o viteză din ce în ce mai mare, şi, fără să ne facă să schimbăm de altminteri un singur cuvânt din ceea ce spuneam atunci, au făcut oportune anumite precizări complementare şi ne conduc înspre dezvoltarea unor puncte de vedere în privinţa cărora nu crezusem necesar să insistăm la început. Aceste precizări se impun cu atât mai mult cu cât am văzut afirmându-se din nou, în ultima perioadă, şi sub o formă destul de agresivă, exact câteva dintre confuziile pe care ne-am străduit deja să le disipăm. Abţinându-ne cu grijă să ne amestecăm în vreo polemică oarecare, am considerat util să aşezăm lucrurile la locul lor încă o dată. Există, în această privinţă, consideraţii, chiar elementare, care par atât de ciudate imensei majorităţi a contemporanilor noştri, încât, pentru a-i ajuta să înţeleagă, trebuie să revenim neobosit la ele în mai multe rânduri, prezentându-le sub diferitele lor aspecte, şi explicând cât se poate de complet, pe măsură ce circumstanţele o permit, lucru ce poate prilejui dificultăţi care nu erau predictibile întru început.

Titlul însuşi al prezentului volum cere câteva explicaţii pe care trebuie să le furnizăm înainte de orice, aşa încât să se ştie bine în ce fel îl înţelegem şi că nu există în această privinţă niciun echivoc. Că se poate vorbi despre o criză a lumii moderne, luându-se cuvântul “criză” în accepţiunea sa cea mai obişnuită, este un lucru pe care deja mulţi nu-l mai pun la îndoială, şi, cel puţin în această privinţă, s-a produs o schimbare deosebit de sensibilă: sub acţiunea însăşi a evenimentelor, anumite iluzii încep să se disipe, şi nu putem, în ceea ce ne priveşte, decât să ne felicităm, căci există în asta, în ciuda ansamblului, un simptom destul de favorabil, indicele unei posibilităţi de redresare a mentalităţii contemporane, ceva ce apare ca o lucire slabă în mijlocul haosului actual. Astfel credinţa într-un “progres” indefinit, care încă trecea cândva drept un fel de dogmă intangibilă şi indiscutabilă, nu mai este admisă cu aceeaşi tărie. Unii întrevăd mai mult sau mai puţin vag, mai mult sau mai puţin confuz, că civilizaţia occidentală, în loc să continue pentru totdeauna să se dezvolte în acelaşi sens, ar putea cu adevărat să ajungă într-o zi la un prag, sau chiar să se scufunde în totalitate printr-un cataclism. Poate că aceştia nu văd cu claritate unde se află pericolul, iar temerile himerice sau puerile pe care le manifestă uneori dovedesc cu prisosinţă persistenţa multor erori în mintea lor, dar este deja ceva faptul că-şi dau seama de existenţa unui pericol, chiar dacă o simt mai mult decât o înţeleg cu adevărat, şi izbutesc să conceapă că această civilizaţie de care modernii sunt atât de infatuaţi nu ocupă un loc privilegiat în istoria lumii, că poate avea aceeaşi soartă ca atâtea altele care au dispărut deja în epoci mai mult sau mai puţin îndepărtate, şi dintre care unele n-au lăsat în urma lor decât nişte urme infime, vestigii de-abia perceptibile sau greu de recunoscut.

Deci, dacă se spune că lumea modernă este într-o criză, ceea ce se înţelege prin aceasta în modul cel mai obişnuit este că a ajuns la un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puţin profundă, că va trebui inevitabil să se producă pe termen scurt o schimbare de orientare, de bunăvoie sau cu forţa, într-un mod mai mult sau mai puţin brusc, însoţit sau nu de o catastrofă. Această conştientizare este perfect legitimă şi corespunde într-adevăr parţial cu ceea ce gândim noi înşine, dar numai parţial, căci pentru noi, şi dintr-un punct de vedere mai general, toată epoca modernă, în ansamblul ei, reprezintă pentru lume o perioadă de criză. Se pare de altminteri că ne apropiem de deznodământ, şi aceasta este ceea ce face azi mai sensibil decât niciodată caracterul anormal al acestei stări de lucruri care durează de câteva secole, dar ale căror consecinţe nu au fost niciodată atât de vizibile cum sunt acum. Tot din această cauză evenimentele se derulează cu viteza accelerată la care făceam aluzie mai înainte. Fără îndoială, starea actuală poate continua astfel încă o vreme, dar nu indefinit. Şi chiar, fără să fim în măsură să desemnăm o limită precisă, avem impresia că nu mai poate dura foarte mult timp. Dar, în însuşi cuvântul “criză” sunt conţinute şi alte semnificaţii, care-l fac încă şi mai apt să exprime ceea ce vrem să spunem. Într-adevăr, etimologia lui, care adesea este pierdută din vedere în utilizarea curentă, dar la care este bine să ne raportăm aşa cum trebuie întotdeauna să facem atunci când vrem să restituim unui termen plenitudinea sensului său propriu şi a valorii sale originale, etimologia sa, spunem noi, îl face sinonim parţial cu “judecată” şi cu “discriminare”. Faza care poate fi numită cu adevărat “critică”, în orice ordine a lucrurilor, este cea care conduce imediat la o soluţie favorabilă sau defavorabilă, cea în care o decizie intervine într-un sens sau în altul. Atunci, aşadar, este posibil să judecăm în privinţa rezultatelor obţinute, să cântărim argumentele “pentru” şi cele “contra”, operând o anume ierarhizare printre aceste rezultate, unele pozitive, altele negative, şi să vedem astfel în ce direcţie se înclină definitiv balanţa. Bineînţeles, nu avem nici o pretenţie să stabilim într-un mod complet o asemenea discriminare, lucru care ar fi altminteri prematur, pentru că criza nu a ajuns încă la deznodământ şi poate nici măcar nu este posibil să spunem exact când şi cum se va întâmpla aceasta, cu atât mai mult cu cât este întotdeauna preferabilă abţinerea de la anumite previziuni care n-ar putea fi însoţite cu argument inteligibile cu claritate tuturor, şi care, în consecinţă, ar risca prea mult să fie prost interpretate şi să alimenteze confuzia în loc s-o înlăture. Tot ceea ce putem să ne propunem este deci să contribuim, până într-un anume punct şi atât cât ne-o vor permite mijloacele de care dispune, să dăm celor care sunt capabili conştiinţa câtorva dintre rezultatele care par bine stabilite încă de acum, şi să pregătim astfel, fie şi într-un mod foarte parţial şi destul de indirect, elementele care vor trebui să servească mai târziu “judecăţii” viitoare, de la care se va deschide o nouă perioadă a istoriei umanităţii terestre.

Unele dintre expresiile pe care tocmai le-am folosit vor evoca fără îndoială, în mintea unora, ideea a ceea ce este numit “judecata din urmă”, şi, într-adevăr, nu va fi o eroare. Fie că este înţeleasă literal, fie simbolic, sau în ambele nivele concomitent, căci în realitate ele nu se exclud câtuşi de puţin, prea puţin contează, şi nu este acesta nici locul nici momentul să ne oferim explicaţii complete asupra acestui punct. În orice caz, cântărirea argumentelor “pentru” şi a celor “contra”, discriminarea rezultatelor pozitive de cele negative, despre care vorbeam adineaori, pot în mod cert constitui o trimitere la împărţirea “aleşilor” şi a “damnaţilor” în două grupuri de acum imuabile. Chiar dacă aceasta nu este decât o analogie, trebuie să recunoaştem că este cel puţin o analogie valabilă şi bine fondată, în conformitate cu natura însăşi a lucrurilor, dar aceasta cere alte câteva explicaţii.

Desigur că nu este o întâmplare faptul că atâţia oameni sunt azi obsedaţi de ideea “sfârşitului lumii”. Şi putem să regretăm aceasta din anume privinţe, căci extravaganţele la care conduce această idee prost înţeleasă, divagaţiile “mesianice” care-i sunt consecinţa în diverse medii, toate manifestările care apar drept consecinţe ale dezechilibrului mental al epocii noastre, nu fac decât să agraveze încă şi mai tare acelaşi dezechilibru în proporţii care nu sunt câtuşi de puţin neglijabile. Dar în cele din urmă nu este mai puţin sigur că vorbim despre o certitudine pe care nu putem să o ignorăm. Atitudinea cea mai comodă, când se constată lucruri de acest fel, este cu siguranţă cea care constă în îndepărtarea lor pur şi simplu fără să se mai acorde vreo atenţie, tratarea lor drept erori sau reverii fără importanţă. Noi credem totuşi că, deşi sunt într-adevăr nişte erori, este mai bine, denunţându-le ca atare, să căutăm motivele care le-au provocat şi partea de adevăr mai mult sau mai puţin deformată care poate să se găsească în ele captivă în ciuda tuturor împrejurărilor, căci, eroarea neavând până la urmă decât un mod de existenţă pur negativ, o eroare absolută nu poate exista niciunde şi nu este decât un mod vid de sens. Dacă privim lucrurile din acest unghi, ne dăm seama fără efort că preocuparea pentru “sfârşitul lumii” este strâns legată de starea de nefericire generală în care trăim acum, presentimentul obscur că ceva este efectiv pe punctul de a lua sfârşit, acţionând necontrolat asupra anumitor imaginaţii produce în ele în mod firesc reprezentările dezordonate, şi cel mai adesea materializate grosolan, care se traduc în exterior prin extravaganţa la care tocmai am făcut aluzie. Această explicaţie nu este de altminteri o scuză în favoarea ei, sau cel puţin, dacă pot fi scuzaţi cei care cad în mod involuntar în eroare, pentru că sunt predispuşi s-o facă printr-o stare mentală asupra căreia nu au nici o responsabilitate, nu există nici un motiv pentru a fi scuzată eroarea însăşi. În rest, în ceea ce ne priveşte, este o certitudine faptul că nu ni se va putea reproşa o indulgenţă excesivă la adresa manifestărilor “pseudo-religioase” ale lumii contemporane, precum nici a tuturor erorilor moderne în general. Ştim chiar că unii ar fi mai degrabă tentaţi să ne reproşeze contrariul, şi poate ceea ce spunem aici îi va face mai bine să înţeleagă în ce fel înfăţişăm aceste lucruri, străduindu-ne să ne situăm întotdeauna din punctul de vedere care contează pentru noi, cel al adevărului imparţial şi dezinteresat.

Nu am terminat: o explicaţie strict “psihologică” a ideii de “sfârşit al lumii” şi a manifestărilor actuale, oricât de corectă ar fi la nivelul ei, nu ar putea trece în ochii noştri drept deplin suficientă. A rămâne aici ar însemna să ne lăsăm influienţaţi de una dintre iluziile moderne împotriva căreia ne ridicăm fără greş în orice ocazie. Unii, spuneam noi, simt confuz sfârşitul iminent a ceva căruia nu-i pot defini cu exactitate natura şi implicaţiile. Trebuie să admitem că au în această privinţă o percepţie foarte reală, deşi vagă şi supusă unor false interpretări sau unor deformări imaginative întrucât, oricare ar fi acest sfârşit, criza care trebuie în mod necesar să conducă la el este destul de vizibilă, şi o multitudine de semne lipsite de echivoc şi uşor de constatat conduc toate într-un mod clar la aceeaşi concluzie. Acest sfârşit nu este fără îndoială “sfârşitul lumii”, în sensul total în care unii vor să-l înţeleagă, dar este cel puţin sfârşitul unei lumi. Şi, dacă ceea ce trebuie să se sfârşească este civilizaţia occidentală sub forma ei actuală, este de înţeles faptul că cei care s-au obişnuit să nu vadă nimic în afara ei, s-o considere drept “civilizaţia” fără epitet, cred cu uşurinţă că totul se va sfârşi cu ea, şi că, dacă ea ajunge să dispară, va fi într-adevăr “sfârşitul lumii”.

Vom spune deci, pentru a aduce lucrurile la justele lor proporţii, că se pare într-adevăr că ne apropiem de sfârşitul lumii, adică de sfârşitul unei epoci sau a unui ciclu istoric, care poate altminterea să fie în corespondenţă cu un ciclu cosmic, conform a ceea ce spun în această privinţă toate doctrinele tradiţionale. În trecut au avut loc multe evenimente de acest gen, şi fără îndoială că vor mai avea loc altele în viitor. Evenimente de importanţă inegală, în rest, în funcţie de terminarea unor perioade mai mult sau mai puţin întinse şi care privesc, fie ansamblul umanităţii terestre, fie doar una sau alta dintre porţiunile sale, o rasă sau un popor anume. Este de presupus, în starea actuală a lumii, că schimbarea care va interveni va avea consecinţe în ansamblu, şi că, oricare ar fi forma pe care o va îmbrăca, şi pe care nu dorim deloc să încercăm s-o definim, va afecta mai mult sau mai puţin întreg pământul. În orice caz, legile care guvernează acest gen de evenimente sunt aplicabile în mod analogic la toate dimensiunile. Cât despre ceea ce se spune despre “sfârşitul lumii”, într-un sens pe atât de complet pe cât este posibil să fie conceput, şi care altminteri nu se raportează de regulă decât la lumea terestră, este la fel de adevărat, păstrând proporţiile, atunci când este vorba doar de sfârşitul unei lumi oarecare, înţeleasă într-un sens cu mult mai restrâns.

Aceste observaţii preliminarii vor ajuta din plin la înţelegerea consideraţiilor care vor urma. Am avut deja ocazia, în alte lucrări, să facem destul de des aluzia la “legile ciclice”. Poate ar fi de altminteri dificil să facem acestor legi o expunere completă sub o formă accesibilă cu uşurinţă minţii occidentale, dar cel puţin este necesar să avem câteva informaţii asupra subiectului dacă dorim se doreşte accesul la o idee adevărată despre ceea ce este epoca actuală şi ceea ce reprezintă ea cu exactitate în ansamblul istoriei lumii. Din această cauză vom începe prin a arăta că trăsăturile acestei epoci sunt într-adevăr cele pe care doctrinele tradiţionale le-au indicat dintotdeauna pentru perioada ciclică căreia îi corespund. Şi aceasta va însemna să arătăm că ceea ce este anomalie şi dezordine dintr-un anume punct de vedere, este totuşi un element necesar într-o ordine mai vastă, o consecinţă inevitabilă a legilor care domină dezvoltarea întregii manifestări. În rest, o spunem imediat, aceasta nu este un motiv pentru a ne mulţumi să suportăm pasiv tulburarea şi obscuritatea care par pe moment să triumfe, căci, dacă ar fi fost aşa, nu am fi făcut decât să păstrăm tăcerea. Dimpotrivă, este un motiv să muncim, atât cât este cu putinţă, în vederea pregătirii ieşirii din această “epocă sumbră” al cărui sfârşit mai mult sau mai puţin apropiat, dacă nu chiar iminent, poate fi deja întrezărit după multe indicii. Acest lucru face şi el parte din ordinea firească, pentru că echilibrul este rezultatul acţiunii simultane a două tendinţe opuse. Dacă una sau cealaltă ar putea în întregime să înceteze să acţioneze, echilibrul nu s-ar mai regăsi niciodată, şi lumea însăşi s-ar disipa, însă această supoziţie este irealizabilă, căci cei doi termeni ai unei opoziţii nu au sens decât unul prin celălalt, şi, oricare ar fi aparenţele, putem fi siguri că toate dezechilibrele parţiale şi tranzitorii concură în cele din urmă la realizarea echilibrului total.