10 avril 2006

René Guénon, Puncte de vedere asupra esoterismului crestin – breviar de idei

La elaborarea acestei fise am folosit volumul Aperçus sur l’ésotérisme chrétien, apãrut la Editions traditionnelles, 1988.

01. Datã fiind filiatia pe care crestinismul o are cu traditia iudaicã, este corect sã se considere cã limba sacrã a lumii occidentale este ebraica. Dar crestinismul nu are o limbã sacre care sã-i apartinã în exclusivitate, fapt care este exceptional printre toate traditiile. [Aici Guénon scapã din vedere cazul buddhismului, care, ca si crestinismul, nu are limbã sacrã, cele mai multe dintre textele lui fiind redactate în pali, o limbã vernacularã. Explicatia este cã, la vremea când Guénon a redactat aceste analize, considera încã, în mod eronat, cã buddhismul este o erezie hindusã si nimic mai mult. Ulterior, în urma schimburilor cu Ananda K. Coomaraswamy, antropolog hindus, Guénon a revenit asupra aceste opinii si a corectat pasajele din lucrãrile sale direct vizate. Însã o scãpare ca cea pe care o semnalãm aici nu a fãcut obiectul unei remanieri în text.]

02. Limba sacrã este cea în care au fost formulate Scripturile unei traditii. Limba liturgicã este limba ritualului. O limbã sacrã poate fi limbã liturgicã, invers este de neconceput. Limbile liturgice ale crestinismului sunt: latina, greacã, siriaca, slava veche, copta.

03. Singurul suport capabil sã asigure invariabilitatea riguroasã a unei Scripturi este limba sacrã. Traducerile, fãrã exceptii, nu sunt decât aproximative. Oricât de perfectã ar fi redarea sensului exterior si literal, penetrarea sensurile mai profunde este pierdutã în toate traducerile.

04. Crestinismul nu posedã partea „legalã” a altor traditii (împrumutând un termen islamic, putem spune cã lipseste shari’ah), spre deosebire de iudaism si islam, ambele traditii cu exoterisme puternice.

05. O obscuritate aproape impenetrabilã înconjurã tot ceea ce tine de originile crestinismului. Este de presupus cã nu e vorba de ceva accidental, ci voit în mod expres.

06. Departe de a fi doar religia exotericã pe care o cunoastem sub acest nume, crestinismul a avut la origini, atât prin ritualuri cât si prin doctrinã, un caracter esentialmente esoteric si initiatic.

07. Traditia islamicã priveste crestinismul primitiv ca fiind o tarîqah, o cale initiaticã, si nu o shari’ah sau o legislatie de ordin social, adresându-se tuturor. Dreptul canonic crestin este o adaptare a dreptului roman, si nu o dezvoltare venitã din interior.

08. O anume influentã spiritualã intervine în riturile exoterice ca si în riturile initiatice, dar este de la sine cã efectele produse nu pot fi de acelasi ordin în ambele cazuri, altfel distinctia dintre cele douã domenii corespunzãtoare nu ar mai subzista.

09. Unii considerã cã riturile exoterice crestine au fost la început rituri esoterice, dar care si-au pierdut caracterul în urma unei exteriorizãri, a unei generalizãri. Totusi, caracterul esoteric nu poate fi pierdut accidental, iar o deschidere produsã la un anume moment a fost însotitã de o adaptare care, în ciuda consecintelor regretabile pe care le-a avut inevitabil, a fost justificatã si chiar necesarã din cauza circumstantelor de timp si de loc.

10. Dacã crestinismul n-ar fi coborât în domeniul exoteric, având in vedere extrema degenerescentã a traditiei greco-romane, Imperiul roman ar fi fost în scurtã vreme lipsit de traditie. Aceastã schimbare, care a fãcut din crestinism o religie în sensul propriu al cuvântului si o formã traditionalã adresându-se tuturor fãrã distinctie era deja un fapt împlinit în epoca lui Constantin si a Conciliului de la Niceea, astfel încât acesta din urmã n-a trebuit decât sã-l sanctioneze, inaugurând era formulãrilor dogmatice.

11. Dogmatizarea are câteva inconveniente inevitabile, cãci faptul de a închide doctrina în formule clare si limitate face mult mai dificilã, chiar pentru cei care sunt realmente capabili, penetrarea sensului profund, iar în plus, adevãrurile de ordin propriu-zis ezoteric, care sunt prin natura lor în inaccesibile celor mai multi, nu putea fi prezentate decât ca „mistere”. Din nefericire, odatã cu sensul pe care l-a luat acest cuvânt prin vulgarizare, acestea nu au întârziat sã fie considerate ca ceva imposibil de înteles, chiar sustras aprofundãrii intelectuale.

12. Este evident cã natura crestinismului originar, esoteric si initiatic, trebuie sã fi rãmas în întregime ignoratã celor care au fost admisi în crestinismul devenit exoteric; în consecintã, tot ce putea sã-i conducã spre ceea ce a fost realmente crestinismul la originile sale trebuie a fost acoperit pentru ei cu un vãl impenetrabil.

13. Practica exotericã ar putea fi definitã ca un minim necesar si suficient pentru a asigura „mântuirea”, cãci acesta este scopul unic cãruia îi este efectiv destinatã.

14. Existenta însãsi a misterelor crestine ar fi de nejustificat dacã nu admitem caracterul esoteric al crestinismului originar.

15. Se poate spune cã botezul seamãnã unui rit initiatic de primire într-o organizatie initiaticã, în timp ce confirmarea este corespondentul exoteric al micilor mistere, iar ordinarea este exteriorizarea unei initieri sacerdotate.

16. La origine, botezul era preparat prin precautii privindu-l pe initiat, acum este un rit care poate fi sãvârsit prin oricine, si al cãrui suport este copilul nou-nãscut. Scopul sãu este deci mântuirea, si nu initierea.

17. Riturile crestine de azi sunt fãrã exceptie publice, ceea ce nu se întâmplã în nici o traditie cu riturile esoterice.

18. Chiar dacã sacramentele au în primul rând o valoare exotericã, peste tot unde existã initieri tinând de o formã traditionalã determinatã si folosind ca bazã exoterismul acesteia, riturile exoterice pot fi transpuse , pentru cei care au primit o asemenea initiere, în ceva de un alt ordin, servind de suport pentru parcursul iniţiatic.

19. În Biserica Orientalã subzistã o formã initiaticã: isihasmul. Initierea este esentialmente constituitã de transmiterea regulatã a unor formule, comparabile cu comunicarea mantrelor în traditia hindusã si cea a wird-ului în tarîqah islamicã. Este interesat cã aceastã invocatie este desemnatã prin termenul mnêmê (memorie sau amintire), care este exact echivalentul arabului dhikr.

20. Actualmente, în ciuda originilor initiatice, crestinismul nu este decât o religie, adicã o traditie de ordin exclusiv exoteric. O initiere ar putea sã i se suprapunã, si ar fi chiar normal sã existe pentru ca traditia sã fie completã, posedând efectiv cele douã aspecte, exoteric si esoteric. Dar, cel putin în forma occidentalã, aceastã initiere nu mai existã în prezent.

21. Printre atributiile Ordinelor cavaleresti, una dintre cele mai cunoscute este cea de „paznici ai Pãmântul Sfânt”. Pentru Pãmântul Sfânt sunt niste sinonime: Pãmântul Pur, Pãmântul Sfintilor, Pãmântul Preafericitilor, Pãmântul celor Vii, Pãmântul Nemuririi.

22. Toate popoarele posedând o traditie orthodoxã si-au asimilat tara cu „Inima Lumii”, si au privit-o ca pe o imagine a Cerului, douã idei care nu fac decât o singurã realitate. Existã tot atâtea „Pãmânturi Sfinte” câte forme traditionale regulate. Trebuie sã existe si un „Pãmânt Sfânt” prin excelentã, prototip al tuturor celorlalte, centru spiritual fatã de care toate celelalte centre sunt subordonate, sediu al Traditiei Primordiale fatã de care toate traditiile particulare sunt derivate prin adaptare la conditiile unui popor sau a unei epoci.

23. Pãmântul Sfânt este „tinutul suprem”, numit în sanscritã Paradêsha. Chaldeenii l-au numit Pardes, iar occidentalii – Paradis. A mai fost desemnat si sub numele: Tula, Luz, Salem, Agarttha. Simbolurile sale sunt: muntele, caverna, insula. Este legat de simbolismele Polului si ale Axei Lumii.

24. Pelerinajul este unul din simbolurile initierii, astfel încât se poate pune semnul egal între semnificatia „pelerinajului în Tara Sfântã” si „cãutarea Cuvântului pierdut” sau „cãutarea Sfântului Graal”.

25. Simbolismul „Tãrii Sfinte” are un dublu sens: reprezintã Centrul dar si traditia care emanã din el si care este conservatã în el. Aceastã idee se regãseste în simbolismul Sfântului Graal, care este un vas (grasale) si o carte (gradale).

26. Se poate considera în ceea ce-i priveste pe Templieri cã acestia aveau un dublu caracter: militar si religios, putând fi numiti „gardieni” ai Centrului Suprem, datoritã reunirii autoritãtii spirituale si a puterii temporale în acelasi principiu comun.

27. Rolul „gardienilor” Centrului Suprem este si acela de a mentine o conexiune cu Traditia Primordialã, precum si cu traditiile secundare si derivate. Templierii, constienti de unitatea doctrinalã profundã, puteau comunica cu reprezentantii altor traditii, si aceasta explicã relatiile lor cu anumite organizatii orientale.

28. Distrugerea Ordinului Templierilor în secolul al XVI-lea a antrenat pentru Occident ruptura relatiilor regulate cu „Centrul Lumii”. Comunicarea a mai fost o vreme întretinutã de Fede Santa si Massenie du Saint Graal, precum si alte organizatii care au mostenit spiritul Ordinului Templierilor. Ultimii par a fi Rosicrucienii, care însã au pãrãsit Occidentul atunci când actiunea lor a devenit imposibilã.

29. Pentru lumea occidentalã nu mai existã actualmente „Pãmânt Sfânt”, iar calea ce conduce la el este cu desãvârsire pierdutã.

30. Misterioasele „doamne” celebrate de poetii italieni care au fãcut parte din Fede Santa (Dante, Guido Cavalcanti si altii, mergând pânã la Boccacio si Petrarca) nu sunt câtusi de putin femei care au trãit aievea, ci una si aceeasi „Doamnã” simbolicã, reprezentând Inteligenta transcendentã sau Întelepciunea divinã. La sufitii persani un sens similar a fost disimulat sub aparenta poeziei de dragoste.

31. Esoterismul nu este contrar „ortodoxiei”, chiar înteleasã în sens religios. El este deasupra si dincolo de punctul de vedere religios, ceea ce, evident, nu este unul si acelasi lucru. De fapt, acuzatia nejustificatã de „erezie” a fost adesea un mijloc comod de a scãpa de oameni care puteau fi jenanti din cu totul alte motive.

32. Utilizarea unei terminologii simbolice în esoterism nu este motivatã prin vointa de a disimula adevãratul sens al unei doctrine. În realitate, existã lucruri care, prin însãsi natura lor, nu pot fi exprimate altfel decât sub forma simbolismului.

33. O traditie de tip „cavaleresc”, pentru a se adapta naturii proprii oamenilor cãrora li se adreseazã, comportã întotdeauna preponderenta unui principiu reprezentat ca feminin (Madonna în crestinism, Shakti în hinduism, Shekinah în iudaism). Principiul feminin priveste întotdeauna calea initiaticã ce ia ca suport emotivitatea.

34. Nu trebuie confundat termenul de „Gnozã”, care înseamnã „cunoastere”, cu cel de „gnosticism”, desi acesta din urmã îsi are rãdãcina în primul. În practicã, denumirea de „gnosticism” este vagã si se pare cã a fost acordatã fãrã distinctie unor lucruri foarte diferite.

35. Sunt de notat douã exemple tipice ale mãrginirii „criticilor” universitari: unii au pretins cã o poezie care este frumoasã nu poate fi simbolicã, în timp ce dupã cei mai multi o operã de artã nu poate fi admiratã decât dacã nu semnificã nimic, existenta unui sens profund distrugându-i valoarea artisticã!

36. O organizatie veritabil initiaticã nu poate fi o „societate” în sensul modern al cuvântului, cu tot formalismul exterior pe care îl implicã. Atunci când vedem apãrând statute, regulamente scrise si alte lucruri de acest fel, putem fi siguri cã existã o degenerare dând nastere unei organizatii cu caracter „semi-profan”.

37. Dante îsi propunea cu totul altceva decât „sã facã literaturã”, si asta este totuna cu a spune cã el era contrariul unui modern. Opera lui, departe de a se opune spiritului medieval, este una dintre cele mai perfecte sinteze, rivalizând cu cea a constructorilor de catedrale. Cel care se aflã în posesia unor date initiatice rudimentare poate întelege fãrã efort aceste lucruri.

38. La fel cum existã alchimisti si suflãtori [asa îi numeau alchimistii veritabili pe cei care se limitau la sensul literal al tratatelor lor], tot asa au exista si contrafaceri literale în poezia Amorului. Aceastã confuzie a putut servi, în ambele cazuri, la derutarea cercetãrilor indiscrete si neavizate asupra cheilor hermeneutice.

39. Conceptia universitarã asupra folklore-ului este bazatã pe o idee cu desãvârsire falsã, conform cãreia ar exista „creatii populare”, produse în mod spontan de masa poporului. Aceastã teorie este în strâns raport cu prejudecata „democraticã”.

40. Interesul profund suscitat de toate traditiile asa-zis „populare” rezidã mai ales în faptul cã originea lor nu este popularã. Singurul lucru „popular” este memoria colectivã utilizatã pentru a conserva cunostintele cu caracter traditional.

41. Atunci când o formã traditionalã este pe punctual de a se stinge, ultimii reprezentanti pot încredinta memoriei colective ceea ce altfel s-ar pierde cu totul. Acesta este singurul mijloc de a salva ceea ce mai poate fi într-o oarecare mãsurã salvat. Si, concomitant, capacitatea de întelelegere limitatã a masei este o garantie suficientã pentru ca ceea ce posedã un caracter initiatic sã nu-l piardã în timp, rãmânând ca o mãrturie a trecutului pentru cei care, în viitor, vor fi capabili sã-l înteleagã.

42. Anumite simboluri sunt comune formelor traditionale cele mai diverse si mai îndepãrtate unele de celelalte, nu ca urmare a unor “împrumuturi”, care adesea ar fi imposibile, ci pentru cã apartin Traditiei Primordiale din care aceste forme au iesit direct sau indirect. Este cazul, de exemplu, simbolului cupei, care se regãseste si în crestinism, sub forma cupei Graalului, dar si în hinduism, continând Somâ vedicã, precum si în mazdeism, unde contine Haoma. [Tot o cupã este si cornul abundentei din religia greacã, iar exemplele probabil ar putea continua.]

43. A gândi cã un sens nou poate fi dat unui simbol care nu-l poseda în sine este totuna cu a nega simbolismul însusi, fãcând din el ceva artificial, dacã nu cu totul arbitrar, în orice caz pur uman. Orice simbol veritabil are multiple sensuri, si asta încã de la originea lui, cãci nu provine dintr-o conventie umanã, ci în virtutea “legii corespondentei” care leagã toate lumile între ele. Dacã unii sunt capabili de a vedea toate sensurile, altii nu vãd decât o parte, fãrã însã ca “orizontul intelectual” al cuiva sã poatã influenta prezenta obiectivã a sensurilor. Simbolismul este o stiintã exactã si nu o visare în care fanteziile individuale sã se poatã dezlãntui în voie.

44. Poetul care nu este constient de simbolurile pe care le vehiculeazã a fost desemnat în evul mediu european prin analogia mãgarului care poartã sfintele moaste.

45. Este foarte probabil cã originile legendei Graalului sã se fi transmis, pe cale initiaticã, de la druidism la crestinism. Elementele traditionale “recuperate” astfel au devenit parte integrantã din esoterismul crestin.

46. Existenta unui esoterism crestin în Evul Mediu este un lucru absolut sigur. Probele abundã în aceastã directie, ele provenind atât de la partizani cât si de la adversari ai crestinismului.

47. Originea Graalului este demnã de atentie: cupa a fost tãiatã de îngeri din smaraldul cãzut din fruntea lui Lucifer în timpul cãderii. Acest smarald reaminteste în mod frapant urnâ, perla frontalã aflatã în dreptul celui de-al treilea ochi al lui Shiva, reprezentând “simtul eternitãtii”.

48. Graalul a fost încredintat lui Adam în Paradisul terestru, dar, în urma cãderii, Adam îl pierdu la rândul sãu. Omul, îndepãrtat din centrul originar în urma greselii sale, se gãsea de acum închis în sfera temporalã. El nu mai putea sã ajungã în punctul unic în care toate lucrurile sunt contemplate sub aspectul eternitãtii. Paradisul terestru era într-adevãr “Centrul Lumii”, asimilat simbolic Inimii divine, deci putem spune cã Adam, atât timp cât a fost în Eden, trãia realmente în Inima lui Dumnezeu.

49. Conform Bibliei, Seth s-a putut reîntoarce în Paradisul terestru si a redobândit pretiosul vas. Or, Seth este una din figurile Mântuitorului, cu atât mai mult cu cât numele lui exprima ideile de fundament, de stabilitate, si anuntã întrucâtva restaurarea ordinii primordiale distruse prin cãderea omului.

50. Printre echivalentele simbolice ale cupei sunt floarea (lotusul în Orient si trandafirul în Occident), precum si luna islamicã.

Aucun commentaire: